Inventie : Corsetul

Inventie : Corsetul
Anul Inventiei : antichitate, 1850
Inventator : (modern) Roxey Ann Caplin (Anglia) - wiki


Istoria corsetului.

Acesta reprezintă o centură elastică lată şi întărită cu balene, care serveşte la strângerea taliei, cu alte cuvinte, este un harnaşament de susţinere a taliei, bustului şi şoldurilor în tiparele unei forme ideale, dorinţa care a creat suferinţa multor generaţii de femei.

Din cele mai vechi timpuri până în prezent, corsetul a jucat un rol esenţial în vestimentaţia femeii. I-a ascuns formele (aplatizându-i sânii) sau le-a pus în evidenţă (jucând rol de sutien) şi a strâns talia până la limita impusă de organism.

Corsetul a apărut încă din antichitate, în Grecia.

În urma săpăturilor arheologice făcute în Insula Creta, a fost descoperit un corset datând din jurul anului 2100 î.Chr. Deschis în faţă pâna la talie, el lasă sânii liberi, dar acoperea talia cu zale de cupru. Istoricii menţionează că femeile din Grecia purtau un corsaj format dintr-o bandă de pânză pe care o legau peste piept, numită “apodesma”, vestimentaţie adoptată şi de matroanele romane, iar mai târziu şi de femeile din Galia, după ce aceasta provincie a fost cucerită de către romanii conduşi de Cezar.

În secolul al XII-lea, femeile purtau “basquine”, un fel de corset din pânză groasă care strângea talia, iar în secolul al XIV-lea centura era atât de lată, încât susţinea şi sânii.

Totuşi, corsetul nu era purtat de prea multe femei, fiind chiar interzis în unele regiuni. Un edict din Strasbourg, datat din 1370, cerea ca “nicio femeie să nu-şi susţină pieptul nici prin croiul cămăşii, nici prin şireturile rochiei”.

În Franţa, în timpul regelui Carol al VII-lea (1422-1461), corsetul se purta foarte strâns pe corp, cu riscul de a deforma cutia toracică. Amroise Pare (1516-1590), cunoscut chirurg francez, unul dintre reformatorii medicinei Renaşterii, a fost primul care a constatat ravagiile cauzate de această modă, care puteau duce până la atrofierea plămânilor.

În secolul al XV-lea, femeile germane căsătorite au renunţat la corset pentru a putea respira în voie şi, mai ales, “pentru a menţine vie flacăra pasiunii în cămin”, după cum nota un istoric al timpului respectiv.

În secolul al XVI-lea, Renaşterea a adus o dată cu eliberarea constrângerilor religioase şi o modă mult mai sofisticată. Inspirat de armura medievală, iniţial corsetul avea rolul de a proteja torsul şi de a aplatiza sânii.

Stilul Tudorilor a fost foarte mult influenţat de moda de la Curtea regală a Spaniei şi avea foarte multe elemente asemănatoare cu aceasta. La curtea Franţei, Germaniei şi Italiei, se prefera o linie a corsetului mult mai puţin rigidă decât la spanioli. La sfârşitul acestei perioade istorice, Elisabeta I era pe tronul Angliei. Ea a dat un numele acestei mode – “Stilul Elisabetan”, inspirat din stilul Tudorilor. Era mai puţin riguros şi accentua talia foarte fină.


Epoca victoriana

În epoca victoriană, nu aveai ce căuta în public fără corset. Cu cât aveai talia mai subţire, cu atât erai mai aristocratică şi mai stilată. Corsetul pentru femeile din epoca victoriană era un MUST absolut. Inclusiv servitoarele purtau corsete, însă nu le încheiau strâns fiindcă aveau nevoie de libertate de mişcare, ca să poată să se aplece şi să care.

În era victoriană nu exista abatere de la canoanele modei. Femeile îşi gâtuiau organele şi îşi înghesuiau oasele unele într-altele în moduri extreme care uneori duceau la deces şi frecvent, la leşinuri. În această perioadă, o piesă de mobilier prezentă în orice salon respectabil era “canapeaua de leşin”, pe care doamnele se duceau să cadă când nu mai puteau respira în corsete.

În secolul al XVII-lea, moda europeană s-a împărţit în două ramuri. În ţările sub influenţă habsburgică se purtau corsete foarte strânse, însă se foloseau materiale vaporoase şi decolteul era pus în valoare. În regatele sub influenţă spaniolă, moda era foarte rigidă. Rochiile aveau topuri încheiate până sus, la baza gâtului. Mătasea era la mare preţ, iar corsetele erau purtate pe deasupra rochiei, pentru a defini talia.

La sfârşitul perioadei baroce, croitoria era o meserie foarte cautată, iar corsetele erau acum disponibile şi clasei mijlocii, nu numai “capetelor încoronate”.

Secolul al XVIII-lea a adus cu sine extravaganţa balurilor şi a modei specifică Perioadei Rococo.  Acum corsetul era folosit pentru a conferi siluetei feminine aspectul de “clepsidră”, şi punea toate trăsăturile torsului feminin în cea mai bună lumină. Corsetele fabricate în acestă perioadă erau foarte sofisticate şi erau considerate capodopere ale croitoriei. În această perioadă, corsetele erau împodobite cu multe fundiţe şi detalii preţioase.

Monarhia absolutistă în Franţa s-a sfârşit odată cu ghilotinarea familiei regale. Astfel a murit şi epoca “prea-încorsetatei” Maria Antoaneta. Josephine, soţia lui Napoleon I, a devenit cea care dicta moda în Franţa. Se purtau corsetele la baza sânilor… asemeni unui sutien foarte inconfortabil.

După înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, aristocraţia s-a întors la conducerea Franţei. Corsetele clasice au revenit în modă, iar burghezia purta în continuare haine în stilul Victorian (numit după Regina Victoria a Angliei), adică fuste largi şi topuri ce se încheiau la baza gâtului. Însă pentru vestimentaţia de bal, rigorile nu mai erau atât de rigide, iar corsetele purtate erau foarte asemănătoare cu cele din perioada Rococo, însă cu mai puţine panglici şi detalii. Această modă romantică a dăinuit şi în partea de Nord a Americii, înainte de Războiul Civil. Filmul “Pe aripile vântului” prezintă fidel exuberanţa reîntoarcerii stilului Rococo.

În America, “Al doilea Roccoco” a durat puţin mai mult decât în Europa. Pe la 1850, o dată cu industrializarea, corsetele au devenit mai puţin pretenţioase şi la îndemâna oricui. Ele erau folosite mai mult pentru a oferi o alură respectabilă unei mame cu şase copii. Corsetul era şi un element foarte important al reputaţiei unei femei. Corsetele ce subţiau talia erau destinate numai balurilor şi înaltei societăţi, care acum includea şi cetăţenii bogaţi.

In prezent

Noul secol a adus o nouă perioadă de glorie corsetelor. Acum erau încorsetate mai mult coapsele şi fundul. Acest gen de corset avantaja femeile plinuţe care doreau să poarte rochii foarte mulate. Această modă s-a menţinut până în 1920… însă o dată cu venirea războaielor, populaţia avea cu totul alte griji decât “o talie subţire”.

În anii ‘30 s-au inventat sutienele sub forma actuală, mult mai ieftine decât corsetul, ce avea rolul de susţinere a bustului.

În anii ’50 a reînviat moda taliei foarte mici, însă corsetul era purtat mai mult ca vestimentaţie de spectacol. Însă reînvierea corsetului s-a petrecut în anii ‘80, când în producţia de lenjerie intimă a avut loc o explozie de modele.

În prezent corsetul este o piesă imbatabilă de lenjerie intimă, un top irezistibil sau… partea superioară a unei ţinute de gală ori a rochiei de mireasă.

De-a lungul timpului, această controversată piesă vestimentară a îmbrăcat mii de femei în sute de stiluri, iar în prezent, corsetul poate fi considerat simbolul cochetăriei feminine.

Inventie : Conserva

Inventie : Conserva
Anul inventiei : 1795
Inventator : Nicolas Appert (Franta) - wiki

Considerată în zilele noastre un obiect banal, cutia de conserve, inventată de un francez şi care sărbătoreşte, miercuri, două secole de existenţă, a revoluţionat modul în care oamenii consumă alimente şi a intrat, totodată, în panteonul artei moderne.

Deşi brevetul i-a fost acordat, pe 25 august 1810, comerciantului britanic Peter Durand, meritul pentru conceperea ei i-a revenit maestrului bucătar francez Nicolas Appert (1749 - 1841), pe care britanicii l-au numit, de altfel, "binefăcătorul omenirii".

Pentru acest francez născut în oraşul Châlons-en-Champagne, preocupat de găsirea unor noi metode de conservare a alimentelor, marina militară a devenit terenul său de testare a procedeului de sterilizare prin tratament termic a hranei.

În acea perioadă, scorbutul (maladie provocată de carenţa de vitamina C, n.r.) făcea adevărate ravagii la bordul navelor, din cauza dificultăţilor de stocare sau aprovizionare cu fructe şi legume proaspete, bogate în vitamina C. Marinarii militari mureau în număr mult mai mare din cauza acestei boli decât din cauza rănilor primite în luptă.

Metoda numită "apertizare", inventată în 1795, cu 60 de ani înainte de pasteurizare, şi pusă în practică în prima fabrică de conserve din lume, fondată de Nicolas Appert în 1802, în apropiere de Paris, a fost imediat adoptată de marinari.

Guvernul francez i-a oferit inventatorului posibilitatea de a alege să primească un brevet sau de a-şi oferi invenţia în beneficiul lumii întregi şi de a primi un premiu din partea lui. Nicolas Appert a ales a doua variantă şi a publicat, în iunie 1810, pe cheltuiala sa, volumul "L'Art de conserver pendant plusieurs années toutes les substances animales et végétales" (Arta de a conserva timp de mai mulţi ani toate substanţele vegetale şi animale).

Metodele sale sunt imediat copiate în Anglia, preparatele fiind "îmbuteliate" în borcane de sticlă, dar şi în cutii din "fier alb", un oţel laminat.

În Statele Unite ale Americii, conservele au fost adoptate imediat de mineri şi vânători. Era mult mai uşor de transportat carnea de vită la conservă, decât de vânat animalul în natură, chiar dacă metalul cutiei trebuia străpuns cu un cuţit.

Abia în 1894 a apărut "cheiţa universală", ce permite rularea capacului conservelor de sardine în jurul unei limbi din metal. În 1967 a apărut inelul metalic fixat pe capacele cutiilor de sucuri şi bere.

Însă "rezistenţa" faţă de această invenţie a provenit nu atât din zona chestiunilor legate de conţinutul acestora, cât din cea a problemelor legate de ambalaj.

În Franţa, o ţară cu o tradiţie culinară impresionantă, soţiile casnice, însărcinate timp de secole cu prepararea meselor zilnice, priveau adeseori cu reticenţă şi întotdeauna cu rea-voinţă folosirea conservelor în locul produselor proaspete.

Timp de multe decenii, a prevalat ideea că supele, cassoulet-ul (tocană de fasole cu carne, n.r.) şi spaghetele à la bolognese, ambalate în cutii de conserve, ce trebuiau doar încălzite înainte de a fi consumate, reprezentau apanajul bărbaţilor celibatari, al asociaţiilor umanitare şi al băncilor alimentare.

Un obstacol a apărut recent, odată cu informaţiile referitoare la toxicitatea bisphenolului A, un compus chimic folosit pentru fabricarea plasticului alimentar şi pentru tratarea interiorului cutiilor de conserve.

Însă, chiar în cazul unor modificări ale procesului de fabricaţie, acest recipient bicentenar pare să aibă un viitor strălucit.

Artistul american Andy Warhol, un renumit exponent al curentului pop-art, a promovat cutia de conserve la rangul unei "legende artistice", cu ajutorul celebrei "Campbell Soup" din anii '60. În schimb, artiştii "compresori" César şi Arman, au celebrat-o prin "bătaie", expunând diverse obiecte confecţionate din cutii de conserve puternic contorsionate.

Inventie : Drujba

Inventie : Drujba
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : Bernhard Heine (Germania), John Aitken si James Jeffray (Scotia)


Istoria drujbei

Drujba este un fierastrau mecanic, portabil, alimentat de electricitate, aer comprimat, putere hidraulica sau , cel mai comun, de un motor in doi timpi pe benzina. Este folosita in activitati precum defrisari, curatare de crengi sau sectionare. Se mai foloseste la taierea copacilor in cazul unui incendiu pentru suprimarea acestuia. Motorul drujbei pune in functiune un lant cu dinti ascutiti realizati special pentru taiere.

Originile acesteia inca sunt dezbatute, dar o unealta asemanatoare drujbei a fost inventata in jurul anului 1830 de catre ortopedul german Bernhard Heine. Acest instrument, osteotomul, avea un lant cu dinti ascutiti si era actionat manual cu ajutorul unui maner rotativ. Dupa cum ii sugereaza numele, instrumentul era folosit pentru taierea oaselor. Prototipul drujbei cunoscute astazi in industria lemnului a aparut la sfarsitul secolului XVIII de catre doi pionieri in domeniu, doctorii scotieni John Aitken si James Jeffray. Drujba a fost utilizata pentru simfiziotomie si excizia osului. Drujba a fost un instrument chirurgical folositor in marea parte a secolului XIX. Au aparut versiuni mecanizate ale acesteia, dar spre sfarsitul secolului, a inceput sa fie inlocuit de fierastraul cu sarma rasucita “Gigli”.

Prima drujba portabila a fost inventata in anul 1925 de catre compania “Festo”, companie fondata in acelasi an de catre Gottlieb Stoll si Albert Fezer. Alti doi contribuitori importanti la drujba moderna sunt Joseph Buford Cox si Andreas Stihl, cel din urma a patentat si a dezvoltat in 1926 o drjuba electrica folosita pentru sectionari, in 1929 o drujba pe benzina si a fondat compania “Stihl” care le produce in masa. In anul 1927, Emil Lerp, fondatorul “Dolmar”, a dezvoltat prima drujba pe benzina din lume si a produs-o in masa.

Al Doilea Razboi Mondial a intrerupt aprovizionarea cu drujbe germane in America de Nord astfel au aparut noi producatori inclusiv “Industrial Engineering Ltd.” in 1947, stramosii companiei “Pioneer Saws Ltd.” si parte din “Outboard Marine Corporation”, cel mai vechi producator de drujbe din America de Nord.

McCulloch a inceput sa produca drujbe in America de Nord in anul 1948. Modelele timpurii erau grele si trebuiau manevrate de doua persoane. Dupa Al Doilea Razboi Mondial s-au adus imbunatatiri in aliajele de aluminiu si la proiectarile motoarelor, astfel au aparut drujbe mai usoare manevrate de o singura persoana.

Drujba a inlocuit aproape in intregime fierastraul simplu operat manual in silvicultura. Este disponibila in diferite marimi, de la drujba mica electrica destinata pentru gradinarit si operatiuni casnice, la drujba mare pentru taietorii de lemne profesionisti. Membrii unitatilor militare de ingineri sunt antrenati pentru a folosi drujba.

Exista si drujbe speciale care pot taia betoane, caramizi sau piatra. Sunt drujbe obisnuite, dar cu dinti de taiere din diamant, motoare mai puternice si lantul este lubrifiat continuu cu apa din cauza frecarii intense si pentru a inlatura praful.

Inventie : Bretelele

Inventie : Bretelele
Anul inventiei : 1820
Inventator :  Albert Thurston (SUA) - wiki


Stiai ca bretelele au aparut ca o necesitate? Pentru a susține pantalonii prea largi, modelul modern al bretelelor a fost inventat de Albert Thurston în 1820.  Bretelele sunt un accesoriu rafinat, potrivit atât pentru ținutele elegante ale bărbaților, cât și pentru cele casual sau smart casual. Chiar de cand au aparut, bretelele au început să facă istorie și să devină un simbol al gentlemanilor.

Inventatorul bretelelor vindea acest accesoriu tuturor bărbaților celebri, recunoscuți pentru eleganța lor, indiferent că vorbim despre politicieni, președinți, oameni de afaceri sau staruri din lumea cinematografiei. Printre celebritățile care au purtat bretele sunt Frank Sinatra, Fred Astair, Michael Douglas, Daniel Craig, Prințul Charles al Marii Britanii.

Cum se poartă bretelele?

Acum că știm cine este „părintele” bretelelor și cine sunt bărbații care le-au făcut celebre, să aflăm cum trebuie purtate. În primul rând, este necesar să fiți atenți la pantaloni pentru că bretelele se poartă cu pantalonii care nu au fost croiți pentru curea. Acest accesoriu se prinde de pantaloni cu cleme sau cu nasturi.

Un detaliu foarte important: nu se poartă în același timp cu cureaua. Alegeți ori bretele, ori curea.

Inventie : Radioul

Inventie : Radioul
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : Nikola Tesla, Guglielmo Marconi (vezi wiki mai jos)

Radioul este un aparat ce foloseste radiatia (transmisia fara fir) semnalelor electromagnetice prin atmosfera sau prin spatiu. Informatia, precum sunetul, este purtata prin schimbarea sistematica (modulatia) a unor proprietati a undelor radio cum sunt amplitudinea, frecventa, faza sau latimea pulsului. Cand undele radio lovesc un conductor electric campurile oscilante induc un curent alternativ in conductor. Informatia din unde poate fi extrasa si transformata inapoi in forma originala.

Un sistem de comunicatie radio trimite semnale radio. Echipamentul radio implicat in sistemele de comunicatii include un transmitator si un receptor, fiecare avand o antena si un echipament terminal adecvat precum microfon la transmitator si un difuzor la receptor.

Istoria radioului

Nikola Tesla - wiki -  s-a nascut in 1856 din parinti sarbi. Dupa colegiu si un loc de munca in Paris, Tesla sa mutat in SUA pentru a lucra pentru Thomas Edison, care va deveni rivalul sau profesional. Printre numeroasele sale contributii stintifice, a inventat bobina Tesla, un dispozitiv care  putea trimite si primi unde radio. El a militat pentru dezvoltarea de curent alternativ de alimentare (AC) , care este inca folosit pentru a lumina retelele electrice de azi.

In anul 1873 James Clerk Maxwell a demonstrat matematic faptul ca undele electromagnetice se pot propaga prin spatiu. Cel mai probabil, prima transmisie intentionata a unui semnal de unde radio a fost experimentul realizat de David Edward Hughes in jurul anului 1880, dar la acea vreme era considerata inductie si nu propagare radio. In 1888 Heinrich Rudolf Hertz a reusit sa demonstreze existenta undelor electromagnetice in aer intr-un experiment ce a confirmat teoria electromagnetismului data de Maxwell. Descoperirea acestor “unde Hertziene” a determinat realizarea mai multor experimente cu transmisia wireless.

In 1893 a avut loc o prelegere despre utilizarea radiatiilor electromagnetice de semnalizare fara fir la Institutul Franklin din Philadephia . El a aplicat pentru mai multe brevete din SUA cu privire la tehnologie in 1897 si le-a castigat in 1900.

Guglielmo Marconi - wiki - a fost fiul unui proprietar de pamanturi italian Giuseppe Marconi si al Anniei Jameson, o irlandeza din inalta societate. El a construit un laborator pe o proprietate a tatalui sau in 1895 si a reusit sa trimita un semnal wireless (fara fir) pe o distanta de cativa kilometri. Marconi a primit primul brevet pentru “telegrafie fara fir” in 1896 si a fondat cu succes compania “Wireless Telegraph & Semnal” (mai tarziu redenumita “Wireless Telegraph Company Marconi”). In 1901, el a transmis primul telegraf trans-atlantic. In acelasi timp a primit sprijin financiar de la Thomas Edison si Andrew Carnegie.

In 1904, US Patent Office a revocat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului si i la acordat lui Marconi. Decizia aceasta a fost unul din mai multe esecuri profesionale in cariera sa, inclusiv un incediu care a distrus laboratorul sau. Adaugand insulta la prejudiciu, Marconi a castigat Premiul Nobel pentru Fizica in 1909 alaturi de Karl Braun pentru activitatea sa in radio. In 1915, Tesla l-a dat in judecata pe Marconi pentru incalcarea brevetului, dar nu a reusit sa castige procesul. Marconi si-a petrecut cariera pentru imbunatatirea tehnologiei de radio si transmitere a semnalelor pe distante tot mai mari. El a prezis principiile de tehnologie radar in 1922 si a demonstrat balizele radio pentru navigarea pe mare in 1932. In mod ironic, in anul 1943 compania lui Marconi a ajuns in judecata cu guvernul SUA pentru incalcarea brevetului. Curtea Suprema a SUA a restaurat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului. Din pacate, Tesla murise deja cu cateva luni in urma.


La inceputul secolului XX sistemele radio transmiteau mesaje doar in Codul Morse. Primele incercari in dezvoltarea unui sistem de modulatie a amplitudinii pentru voce si muzica au fost demonstrate in 1900 si in 1906, dar nu au avut un succes prea mare. Primul Razboi Mondial a accelerat dezvoltarrea radioului pentru scopuri militare, iar in aceasta era au fost instalate primele tuburi vidate in transmitatoare si receptoare radio. Amplificarea electronica a fost o imbunatatire cruciala in trecerea de la o practica experimentala a expertilor la un aparat pentru acasa. Dupa razboi, in anii 1920, a inceput emiterea radio comerciala si a devenit un mediu al maselor pentru informatii (stiri) si divertisment.

Al Doilea Razboi Mondial a accelerat din nou dezvoltarea radioului pentru scopuri de razboi in comunicatii aeriene si terestre, navigare radio si radar. Dupa razboi experimentele in televiziune care au fost intrerupte au fost reluate, astfel si aceasta a devenit un mediu important de divertisment la domiciliu.

Radioul ramane in continuare unul din cele mai bune si mai importante cai de informare a populatiei, dar si de divertisment. Nenumarate posturi radio ofera ascultatorilor buletine informative, emisiuni de divertisment, interactive si nelipsitele piese muzicale.

Inventie : Telefonul fix

Inventie : Telefonul fix
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : multipli, Charles Bourseul, Antonio Meucci, Johann Phillip Reis, Alexander Graham Bell ,Elisha Gray


Telefonul fix este un dispozitiv de telecomunicatii care permite persoanelor sa poarte o conversatie chiar daca nu sunt in apropiere pentru a se putea auzi direct. Telefonul converteste sunetul, in mod normal si cel mai eficient vocea umana, in semnal electronic adecvat pentru transmisia prin cablu sau alte transmisii media pe distante lungi si reutrneaza semnale simultane sub forma audibila catre utilizator.

Elementele esentiale a unui telefon fix sunt transmitatorul (un microfon) in care se vorbeste si receptorul (un difuzor) care reproduce vocea celuilalt utilizator. In plus, telefoanele au incorporate o sonerie care produce un sunet pentru a anunta un apel receptat si o tasta pe care o folosim pentru a introduce un numar de telefon cand dorim sa initiem un apel. De obicei, un telefon fix este format din doua parti: receptorul si baza telefonului, cele doua fiind unite printr-un cablu. Telefoanele fixe comunica intre ele prin intermediul unor cabluri conectate la reteaua de telefoane.

Istoria telefonului fix

Meritele pentru inventia telefonului sunt frecvent disputate si inca se mai nasc noi controverse asupra acestei probleme din cand-in-cand. Charles Bourseul, Antonio Meucci, Johann Phillip Reis, Alexander Graham Bell si Elisha Gray, printre altii, toti au fost creditati pentru inventia telefonului. Inceputurile istoriei telefonului a fost si inca este o mare incurcatura de dispute pentru drepturile de inventator, care inca nu a fost clarificata in numarul mare de procese pentru reclamatiile aduse pentru brevetele unor persoane si unor competitori comerciali. Totusi, brevetele lui Bell si Edison sunt decisive din punct de vedere comercial, deoarece acestea au dominat tehnologia telefoanelor si au fost sustinute de deciziile curtii judecatoresti din SUA.

Telefonul modern este rezultatul muncii a mai multor persoane. Alexander Graham Bell a patentat primul telefon denumit “aparat pentru transmiterea telegrafica a vocii sau a altor sunete”. Bell A fost creditat de cele mai multe ori ca fiind inventatorul primului telefon practic. Totusi, in Germania, Johann Phillip Reis este vazut ca un pionier de elita al telefonului care s-a oprit foarte aproape de realizarea unui telefon de succes. La fel si inventatorul si omul de afaceri italian-american, Antonio Meucci, i-au fost recunoscute meritele de catre Casa Reprezentantilor din SUA pentru contributia adusa prin munca sa la reazlizarea telefonului. Multe alte contorverse pun la indoiala prioritatea inventiei telefonului fix.

In 2003, CIA a raportat ca exista un numar de aproximativ 1.26 miliarde de linii principale de telefon la nivel global. Un raport arata ca in anul 2009 existau un total de aproximativ 6 miliarde de abonati la retelele de telefoane fixe si mobile in toata lumea, din care 1.26 miliarde erau utilizatori de telefoane fixe si 4.6 erau utilizatori de telefoane mobile. In Regatul Unit sunt in jur de 23.7 milioane de telefoane fixe rezidentiale.

Din pricina evolutiei telefoniei mobile din ultimii ani, telefoanele fixe au pierdut mult teren si se asteapta ca, in urmatorii ani, retelele de telefonie fixa sa fie inlocuite in totatlitate. In 2004, doar 45% din persoanele intre 12 si 17 ani detineau telefoane mobile. Ca o metoda de comunicare in acea perioada, acestia trebuiau sa se foloseasca de telefoanele fixe. In decurs de doar patru ani, procentajul a crescut la 71%. In acelasi an, 2008, aproximativ 77% dintre adulti detineau un telefon mobil. In anul 2013, procentajul a ajuns la 91%, din acestia, aproape 40% detin un smartphone.

Telefoanele fixe au devenit rapid indispensabile pentru guverne, afaceri sau acasa, dar in zilele noastre au fost inlocuite de telefoanele mobile.

Inventie : Bluetooth

Inventie : Bluetooth
Anul inventiei : 1990
Inventator : Jaap Haartsen (Olanda) - wiki

Dr. Jaap Haartsen, este cel care a inventat Bluetooth în timp ce lucra la Ericsson în anii 1990, a fost nominalizat ca finalist de către Oficiul European de Brevete în categoria industrie pentru premiul Inventatorul European.

Premiul este acordat anual de către Oficiul European de Brevete (OEB) pentru inventatori care contribuie  la progresul tehnologic, social și economic.

Bluetooth, un consum redus de energie, tehnologie wireless peer-to-peer a fost născut într-un laborator Ericsson din Lund, Suedia, în 1990 și a devenit un standard global de conexiuni wireless pe distanțe scurte. Atunci când tehnologia a sărbătorit 10 ani de existență în 2008, cantitatea de dispozitive Bluetooth livrate în zece ani a fost deja de 2 miliarde. Astăzi, tehnologia este folosită nu doar la telefoanele mobile și PC-uri, dar, de asemenea, de aproape toate dispozitivele electronice de larg consum, dispozitive medicale  de sănătate, sport și aparate de fitness, mașini și case.

Dr. Jaap Haartsen este numit de către Oficiul de Brevete Eureopean ca „tatal Bluetooth-ului”. Haartsen spune: „Tehnologia Bluetooth a devenit un standard pentru comunicații dispozitiv-la-dispozitiv. Deși contestat frecvent, aceasta a devenit un succes imens pe care nu l-am prevăzut , sunt foarte mândru și onorat să fie nominalizat de către Oficiul European de Brevete cauza fiind.. brevetele mele legate de bazele  Bluetooth-ului. „

Dr. Haartsen a lucrat cu o echipa de ingineri Ericsson pentru a aduce Bluetooth pe piață. Cel mai apropiat partener  ,al său, Sven Mattisson, își amintește atribuirea lor: „. Am vrut sa  înlocuim cablurile, fără a folosi mai multă putere decât un cablu.

Ericsson sa concentrat pe activitățile de cercetare și dezvoltare încă de la începuturile sale în 1800. Lider în tehnologie a avut avantajul competitiv in sprijinirea companiei  si dezvoltarea afacerilor. Inginerii Ericsson a scris codul de limbă Erlang, încă folosit și astăzi în programele de chat de pe site-uri sociale și în alte programe.

AXE, primul sistem de comutare digitala, a fost făcut de Ericsson și a jucat un rol-cheie în trecerea  tehnologie de la analog la digital în rețelele fixe de comunicații de linie.

Ericsson a  condus  dezvoltarea tehnologiei de comunicare și a fost întotdeauna un element cheie care contribuie la standardizarea globală. De exemplu, Ericsson a avut cel mai mare impact asupra specificațiilor LTE eliberate și se așteaptă să dețină 25 la sută din toate brevetele esențiale în LTE.

Din 2004 pana in prezent capabilitatile de criptare sunt mai mari și asocierea mai ușoara între dispozitivele compatibile Bluetooth. Sa făcut Bluetooth 2.1 caietul de sarcini, un upgrade major pentru tehnologie în 2007. Cu mai mult de 7.000 de companii din intreaga lume participa la promovarea tehnologiei Bluetooth pentru dispozitive electronice, versiunea 3.0 a debutat în 2009. Astăzi, Bluetooth Special Interest Group are sediul central mondial în Bellevue, Washington, cu alte birouri din întreaga lume. Scopul lor este de a încuraja dezvoltarea, cercetarea și punerea în aplicare a tehnologiei software-ului Bluetooth.

Curiozitati

Nu multă lume ştie faptul că numele tehnologiei wireless Bluetooth provine de la un rege scandinav din secolul X, Harald I al Danemarcei “Dinte Albastru”. (Harald “Blåtand” Gormsson, 935-985). “Bluetooth” este traducerea engleză a termenului “Blåtand” , o poreclă pe care acest rege o avea datorită pasiunii sale pentru afine, pe care le consuma în cantităţi atât de mari încât dinţii îi deveniseră albaştri.

Standardul Bluetooth a fost conceput în 1994 de doi angajaţi ai companiei suedeze Ericsson, Jaap Haartsen şi Sven Mattisson. Pentru că scopul acestei tehnologii era acela de a crea un standard unificat care să înlocuiască alte protocoale mai vechi cum ar fi RS-232, cei doi s-au gândit să-l numească Bluetooh, după regele care reuşise să unifice toate triburile daneze într-un singur regat în jurul anului 970.

Iniţal, nu intenţionaseră ca aceasta să fie denumirea oficială, fiind doar un nume de cod între programatori. Însă a avut un succes atât de mare, încât standardul a ajuns să fie cunoscut ca Bluetooth.

Un alt lucru interesant este că designul siglei albastre conţine iniţialele regelui “Harald Blåtand”, H şi B, într-o reprezentare simbolică a alfabetului runelor nordice, folosite de scandinavi în arta divinaţiei.