Inventie : Tastatura QWERTY

Inventie : Tastatura QWERTY
Anul inventiei : sec.XIX
Inventator : Christopher Latham Sholes (SUA)

Modul în care arată tastatura din zilele noastre se datorează modelului realizat de către Christopher Latham Sholes.

Sholes era editor la un ziar, tipograf şi politician din Milwaukee, Wisconsin, şi a trăit în a doua jumătate a secolului XIX, notează History Extra.

Patentând anterior o maşinărie de numerotare a paginilor, Sholes a fost încurajat să inventeze şi o maşinărie de scris. Acesta a citit un articol dintr-un ziar ştiinţific al vremii despre prototipul maşinii de scris realizat de John Pratt. Împreună cu tipograful Samuel W. Soule şi avocatul Carlos Glidden, Sholes a creat o maşinărie nouă şi simplificată în care tastele erau aşezate alfabetic pe două rânduri.

Sholes a petrecut următorii cinci ani perfecţionând maşinăria. În cele din urmă, în martie 1873, E Remington şi Sons au cumpărat ,,Sholes &Glidden Type-Writer''. Sholes a rearanjat literele de pe tastaură în funcţie de perechile cu cele mai utilizate de litere. Al doilea şi al treilea rând începeau cu tastele QWE.TY. Remington a înlocuit punctul cu un R pentru a putea scrie cuvântul maşină de scris (typewriter) de pe un singur rând.

Inventie : Stetoscopul

Inventie : Stetoscopul
Anul inventiei : 1816
Inventator : René Laennec (Franta)

René Laennec, născut în 1781,a fost un doctor și inventator francez. Lui i se datorează invenția stetoscopului,instrument care a avut o contribuție importantă în medicina modernă. Laennec este cunoscut și ca părintele auscultației clinice.

René Laennec și-a început studiile în medicină la universitatea din Nantes,apoi a început să practice profesia la spitalul Hotel-Dieu din Nantes. A plecat apoi la Paris,unde a lucrat alături de chirurgul Guillaume Dupuytren. În curând,Laennec a devenit cel mai bun medic internist din Franța.

Cu toate acestea,doctorul era un bărbat timid și cea mai importantă invenție a sa se datorează chiar acestei timidități. La începutul secolului al XIX-lea,doctorii ascultau bătăile inimii plasându-și o ureche direct pe pieptul pacientului. Se pare că la un examen clinic,când trebuia să consulte o tânără femeie ce se plângea de probleme cu inima,doctorului Laennec i s-a părut complet deplasat să-și apropie urechea de pieptul pacientei. Prin urmare,a folosit o hârtie făcută sul,sub formă de tub,și a descoperit că acest instrument rudimentar îi permite să audă bătăile inimii mult mai clar.

Laennec a perfecționat instrumentul și a creat un tub de lemn de 3.5 cm diametru și 25 cm lungime. Acest prim stetoscop a fost realizat în anul 1816. Invenția sa a fost rapid adoptată de doctorii din Franța și Europa,iar Laennec a continuat să experimenteze cu diverse materiale și modele pentru a-și desăvârși invenția.

Din nefericire,doctorul Laennec a murit la vârsta de 45 de ani,în 1826,din cauza tuberculozei. Știa cât de valoroasă fusese descoperirea sa,despre care a spus că este „cea mai importantă moștenire a vieții mele.”

Inventie : Liftul

Inventie : Liftul
Anul inventiei : antichitate, sec.XVIII,sec.XIX
Inventatori : multipli, Ivan Petrovici Kulibin (Rusia), Elisha Graves Otis (SUA)


Istoria liftului

Primele mențiuni despre existența unor mașinării care aminteau de lift (sau mai degrabă de principiile de funcționare ale acestuia) se găsesc încă din antichitate. La construirea Marilor Piramide egiptene se folosea un sistem primitiv de ridicare a blocurilor de piatră,care cântăreau zeci de tone. La fel se întâmpla și la templele din Mesopotamia,din Persia sau China. La construcția templului Dianei din Efes (sec. VII î.H.),se folosea o rampă,pentru a se putea ridica coloanele care susțineau acoperișul.

De la Arhimede la Kulibin

Arhimede descrie în lucrările sale o instalație foarte asemănătoare cu liftul modern,care folosea un sistem de scripeți și ancore,avea un sistem de blocare și era folosit pentru ridicare materialelor ușoare. De asemenea arhitectul roman Vitruvius face referiri la un astfel de sistem în proiectele sale.

În Evul Mediu diferite surse menționează existența „liftului” sub forma unor cabine din lemn,care era folosit pentru a ridica persoane sau obiecte la diferite înălțimi,cu ajutorul animalelor sau oamenilor. În secolele XVII-XVIII,astfel de mașinării erau folosite în cas telele din Franța și Anglia (Ludovic al XV-lea avea un lift care făcea legătura între camera lui și cea a amantei – Doamna de Chateaurox,de la Versailles).

Perfecționarea liftului a fost posibilă mai ales în urma realizării unor descoperiri,prin care forța fizică brută,să poată fi înlocuită cu cea mecanică. Astfel,în 1690,Denis Papin (inventatorul „oalei-minune”) a avut ideea folosirii aburului pentru scoaterea apei din mine. Englezul Thomas Savery a dezvoltat principiul și a inventat o pompă cu care se putea scoate apa din minele inundate. Alte invenții – dintre care se remarcă cele ale lui James Watt (motorul cu abur) sau Hans Oersted (electromagnetismul) au jucat un rol important în dezvoltarea ideii.

În anul 1793,inginerul rus Ivan Kulibin a realizat un lift care folosea un mecanism de ridicare ce folosea sistemul „șu rubului” (sau „cricului”),la Palatul de Iarnă de la Sankt Peterburg. În anul 1816,un lift a fost instalat în palatul de la Arhanghelkoe (în apropiere de Moscova). Abia în 1823,o „cameră ascendentă” a fost realizată și pusă în funcțiune la Londra. Cu această ocazie,cei doi „temerari” care au cons truit-o,Burton și Hormer,au ridicat „camera” în care se aflau 20 de persoane,până la înălțimea de 37 de metri. La acestea însă forța fizică juca încă un rol important.

De la hidraulic la electric

Numărul lifturilor care funcțio nau pe principiul hidraulic s-a înmulțit treptat,în condițiile în care performanțele tehnice și de siguranță au fost în permanență îmbunătățite. A fost dezvoltat sistemul de ridicare – coborâre,bazat pe principiul contragreutăților (folosind cabluri și scripeți),un rol important în dezvoltarea acestuia avându-l Henry Waterman,din New York (pe la 1850). Puțin mai târziu,un alt american,Elisha Otis,a realizat un sistem care să prevină prăbușirea liftului în cazul în care cablul se rupea. Viabilitatea invenției sale a demonstrat-o la expoziția de la Crystal Palace,din 1854. Trei ani mai târziu,primul lift care folosea principiul lui Otis era instalat într-o clădire de pe bulevardul Broadway,din New York. Pe la 1860 a fost instalat primul lift la un hotel – Grosvenor Hotel din Londra. În anul 1874,J.W. Meaker a patentat invenția care permitea ușilor liftului să se deschidă și să se închidă în siguranță. Primul lift acționat electric a fost realizat de Werner von Siemens în anul 1880. Turnul Effel dispunea de nu mai puțin de 5 lifturi,după cum au putut vedea participanții la Expoziția Universală de la Paris,din 1889,când a fost inaugurată faimoasa construcție.

În anul 1929,tot la New York,a fost patentat și primul lift cu pornire și oprire automată. Tot în anii 20 a fost inventată și scara rulantă,de către Clarence Conrad Crispen. Oricum,foarte recent,istoricul David Starkey,a atribuit întâietatea invenției…lui Henric al VIII-lea,regele Angliei. Cercetând un inventar al bunurilor acestuia,Starkey a descoperit un astfel de sistem,acționat de servitorii de la Palatul Whitehall din Londra,cu ajutorul căruia suveranul care era rănit,era transportat pe scări.

Ivan Petrovici Kulibin (1735 – 1818)s-a născut la Nijni Novgorod,în familia unui negustor. De mic a fost atras de mecanică,dovedind un mare interes pentru ceasuri. A fost numit de Ecaterina a II-a în fruntea Secțiunii Mecanice a Academiei de Științe din Sankt Petersburg,după ce i-a dăruit acesteia un superb ceas,sub forma unui ou. Printre invențiile lui Kulibin s-a numărat și o mașinărie asemănătoare cu cartul de curse de astăzi,dar care era acționat cu ajutorul pedalelor. De asemenea a realizat un telegraf optic,cu ajutorul căruia se puteau transmite semnale luminoase la mare distanță. A făcut mai multe proiecte ale unor poduri peste Neva,planuri pentru motoare cu aburi pentru cargouri,instrumente optice sau lifturi.

Elisha Graves Otis(1811 – 1861) s-a născut la Halifax,Vermont (SUA). S-a mutat de tânăr la New York,unde a lucrat ca vizitiu. După o vreme a achiziționat o moară de apă,care însă nu a dat randament și pe care a schimbat-o cu un gater. A început să facă trăsuri,dar nici această afacere nu a avut succes. S-a mutat la Albany unde s-a angajat la o fabrică de saltele pentru pat. Pentru că a descoperit o metodă prin care procesul tehnologic a fost mult îmbunătățit,a fost recompensat de patron cu o sumă frumoasă,a renunțat la slujbă și s-a aplecat asupra pasiunii sale – mecanica. Ajutat de fiii săi a dezvoltat un sistem de frânare a trenurilor,pe care apoi l-a folosit cu succes și la lifturi. A demonstrat eficacitatea acestuia la Expoziția Internațională de la New York – Crystal Palace. În timp ce el stătea pe platforma liftului,cablul care îl susținea a fost tăiat cu toporul. Liftul a alunecat câțiva centimetri,după care s-a oprit. După demonstrație,sistemul lui Otis a devenit în scurt timp indispensabil pentru buna funcționare a lifturilor.

Inventie : Corsetul

Inventie : Corsetul
Anul Inventiei : antichitate, 1850
Inventator : (modern) Roxey Ann Caplin (Anglia) - wiki


Istoria corsetului.

Acesta reprezintă o centură elastică lată şi întărită cu balene, care serveşte la strângerea taliei, cu alte cuvinte, este un harnaşament de susţinere a taliei, bustului şi şoldurilor în tiparele unei forme ideale, dorinţa care a creat suferinţa multor generaţii de femei.

Din cele mai vechi timpuri până în prezent, corsetul a jucat un rol esenţial în vestimentaţia femeii. I-a ascuns formele (aplatizându-i sânii) sau le-a pus în evidenţă (jucând rol de sutien) şi a strâns talia până la limita impusă de organism.

Corsetul a apărut încă din antichitate, în Grecia.

În urma săpăturilor arheologice făcute în Insula Creta, a fost descoperit un corset datând din jurul anului 2100 î.Chr. Deschis în faţă pâna la talie, el lasă sânii liberi, dar acoperea talia cu zale de cupru. Istoricii menţionează că femeile din Grecia purtau un corsaj format dintr-o bandă de pânză pe care o legau peste piept, numită “apodesma”, vestimentaţie adoptată şi de matroanele romane, iar mai târziu şi de femeile din Galia, după ce aceasta provincie a fost cucerită de către romanii conduşi de Cezar.

În secolul al XII-lea, femeile purtau “basquine”, un fel de corset din pânză groasă care strângea talia, iar în secolul al XIV-lea centura era atât de lată, încât susţinea şi sânii.

Totuşi, corsetul nu era purtat de prea multe femei, fiind chiar interzis în unele regiuni. Un edict din Strasbourg, datat din 1370, cerea ca “nicio femeie să nu-şi susţină pieptul nici prin croiul cămăşii, nici prin şireturile rochiei”.

În Franţa, în timpul regelui Carol al VII-lea (1422-1461), corsetul se purta foarte strâns pe corp, cu riscul de a deforma cutia toracică. Amroise Pare (1516-1590), cunoscut chirurg francez, unul dintre reformatorii medicinei Renaşterii, a fost primul care a constatat ravagiile cauzate de această modă, care puteau duce până la atrofierea plămânilor.

În secolul al XV-lea, femeile germane căsătorite au renunţat la corset pentru a putea respira în voie şi, mai ales, “pentru a menţine vie flacăra pasiunii în cămin”, după cum nota un istoric al timpului respectiv.

În secolul al XVI-lea, Renaşterea a adus o dată cu eliberarea constrângerilor religioase şi o modă mult mai sofisticată. Inspirat de armura medievală, iniţial corsetul avea rolul de a proteja torsul şi de a aplatiza sânii.

Stilul Tudorilor a fost foarte mult influenţat de moda de la Curtea regală a Spaniei şi avea foarte multe elemente asemănatoare cu aceasta. La curtea Franţei, Germaniei şi Italiei, se prefera o linie a corsetului mult mai puţin rigidă decât la spanioli. La sfârşitul acestei perioade istorice, Elisabeta I era pe tronul Angliei. Ea a dat un numele acestei mode – “Stilul Elisabetan”, inspirat din stilul Tudorilor. Era mai puţin riguros şi accentua talia foarte fină.


Epoca victoriana

În epoca victoriană, nu aveai ce căuta în public fără corset. Cu cât aveai talia mai subţire, cu atât erai mai aristocratică şi mai stilată. Corsetul pentru femeile din epoca victoriană era un MUST absolut. Inclusiv servitoarele purtau corsete, însă nu le încheiau strâns fiindcă aveau nevoie de libertate de mişcare, ca să poată să se aplece şi să care.

În era victoriană nu exista abatere de la canoanele modei. Femeile îşi gâtuiau organele şi îşi înghesuiau oasele unele într-altele în moduri extreme care uneori duceau la deces şi frecvent, la leşinuri. În această perioadă, o piesă de mobilier prezentă în orice salon respectabil era “canapeaua de leşin”, pe care doamnele se duceau să cadă când nu mai puteau respira în corsete.

În secolul al XVII-lea, moda europeană s-a împărţit în două ramuri. În ţările sub influenţă habsburgică se purtau corsete foarte strânse, însă se foloseau materiale vaporoase şi decolteul era pus în valoare. În regatele sub influenţă spaniolă, moda era foarte rigidă. Rochiile aveau topuri încheiate până sus, la baza gâtului. Mătasea era la mare preţ, iar corsetele erau purtate pe deasupra rochiei, pentru a defini talia.

La sfârşitul perioadei baroce, croitoria era o meserie foarte cautată, iar corsetele erau acum disponibile şi clasei mijlocii, nu numai “capetelor încoronate”.

Secolul al XVIII-lea a adus cu sine extravaganţa balurilor şi a modei specifică Perioadei Rococo.  Acum corsetul era folosit pentru a conferi siluetei feminine aspectul de “clepsidră”, şi punea toate trăsăturile torsului feminin în cea mai bună lumină. Corsetele fabricate în acestă perioadă erau foarte sofisticate şi erau considerate capodopere ale croitoriei. În această perioadă, corsetele erau împodobite cu multe fundiţe şi detalii preţioase.

Monarhia absolutistă în Franţa s-a sfârşit odată cu ghilotinarea familiei regale. Astfel a murit şi epoca “prea-încorsetatei” Maria Antoaneta. Josephine, soţia lui Napoleon I, a devenit cea care dicta moda în Franţa. Se purtau corsetele la baza sânilor… asemeni unui sutien foarte inconfortabil.

După înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, aristocraţia s-a întors la conducerea Franţei. Corsetele clasice au revenit în modă, iar burghezia purta în continuare haine în stilul Victorian (numit după Regina Victoria a Angliei), adică fuste largi şi topuri ce se încheiau la baza gâtului. Însă pentru vestimentaţia de bal, rigorile nu mai erau atât de rigide, iar corsetele purtate erau foarte asemănătoare cu cele din perioada Rococo, însă cu mai puţine panglici şi detalii. Această modă romantică a dăinuit şi în partea de Nord a Americii, înainte de Războiul Civil. Filmul “Pe aripile vântului” prezintă fidel exuberanţa reîntoarcerii stilului Rococo.

În America, “Al doilea Roccoco” a durat puţin mai mult decât în Europa. Pe la 1850, o dată cu industrializarea, corsetele au devenit mai puţin pretenţioase şi la îndemâna oricui. Ele erau folosite mai mult pentru a oferi o alură respectabilă unei mame cu şase copii. Corsetul era şi un element foarte important al reputaţiei unei femei. Corsetele ce subţiau talia erau destinate numai balurilor şi înaltei societăţi, care acum includea şi cetăţenii bogaţi.

In prezent

Noul secol a adus o nouă perioadă de glorie corsetelor. Acum erau încorsetate mai mult coapsele şi fundul. Acest gen de corset avantaja femeile plinuţe care doreau să poarte rochii foarte mulate. Această modă s-a menţinut până în 1920… însă o dată cu venirea războaielor, populaţia avea cu totul alte griji decât “o talie subţire”.

În anii ‘30 s-au inventat sutienele sub forma actuală, mult mai ieftine decât corsetul, ce avea rolul de susţinere a bustului.

În anii ’50 a reînviat moda taliei foarte mici, însă corsetul era purtat mai mult ca vestimentaţie de spectacol. Însă reînvierea corsetului s-a petrecut în anii ‘80, când în producţia de lenjerie intimă a avut loc o explozie de modele.

În prezent corsetul este o piesă imbatabilă de lenjerie intimă, un top irezistibil sau… partea superioară a unei ţinute de gală ori a rochiei de mireasă.

De-a lungul timpului, această controversată piesă vestimentară a îmbrăcat mii de femei în sute de stiluri, iar în prezent, corsetul poate fi considerat simbolul cochetăriei feminine.

Inventie : Drujba

Inventie : Drujba
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : Bernhard Heine (Germania), John Aitken si James Jeffray (Scotia)


Istoria drujbei

Drujba este un fierastrau mecanic, portabil, alimentat de electricitate, aer comprimat, putere hidraulica sau , cel mai comun, de un motor in doi timpi pe benzina. Este folosita in activitati precum defrisari, curatare de crengi sau sectionare. Se mai foloseste la taierea copacilor in cazul unui incendiu pentru suprimarea acestuia. Motorul drujbei pune in functiune un lant cu dinti ascutiti realizati special pentru taiere.

Originile acesteia inca sunt dezbatute, dar o unealta asemanatoare drujbei a fost inventata in jurul anului 1830 de catre ortopedul german Bernhard Heine. Acest instrument, osteotomul, avea un lant cu dinti ascutiti si era actionat manual cu ajutorul unui maner rotativ. Dupa cum ii sugereaza numele, instrumentul era folosit pentru taierea oaselor. Prototipul drujbei cunoscute astazi in industria lemnului a aparut la sfarsitul secolului XVIII de catre doi pionieri in domeniu, doctorii scotieni John Aitken si James Jeffray. Drujba a fost utilizata pentru simfiziotomie si excizia osului. Drujba a fost un instrument chirurgical folositor in marea parte a secolului XIX. Au aparut versiuni mecanizate ale acesteia, dar spre sfarsitul secolului, a inceput sa fie inlocuit de fierastraul cu sarma rasucita “Gigli”.

Prima drujba portabila a fost inventata in anul 1925 de catre compania “Festo”, companie fondata in acelasi an de catre Gottlieb Stoll si Albert Fezer. Alti doi contribuitori importanti la drujba moderna sunt Joseph Buford Cox si Andreas Stihl, cel din urma a patentat si a dezvoltat in 1926 o drjuba electrica folosita pentru sectionari, in 1929 o drujba pe benzina si a fondat compania “Stihl” care le produce in masa. In anul 1927, Emil Lerp, fondatorul “Dolmar”, a dezvoltat prima drujba pe benzina din lume si a produs-o in masa.

Al Doilea Razboi Mondial a intrerupt aprovizionarea cu drujbe germane in America de Nord astfel au aparut noi producatori inclusiv “Industrial Engineering Ltd.” in 1947, stramosii companiei “Pioneer Saws Ltd.” si parte din “Outboard Marine Corporation”, cel mai vechi producator de drujbe din America de Nord.

McCulloch a inceput sa produca drujbe in America de Nord in anul 1948. Modelele timpurii erau grele si trebuiau manevrate de doua persoane. Dupa Al Doilea Razboi Mondial s-au adus imbunatatiri in aliajele de aluminiu si la proiectarile motoarelor, astfel au aparut drujbe mai usoare manevrate de o singura persoana.

Drujba a inlocuit aproape in intregime fierastraul simplu operat manual in silvicultura. Este disponibila in diferite marimi, de la drujba mica electrica destinata pentru gradinarit si operatiuni casnice, la drujba mare pentru taietorii de lemne profesionisti. Membrii unitatilor militare de ingineri sunt antrenati pentru a folosi drujba.

Exista si drujbe speciale care pot taia betoane, caramizi sau piatra. Sunt drujbe obisnuite, dar cu dinti de taiere din diamant, motoare mai puternice si lantul este lubrifiat continuu cu apa din cauza frecarii intense si pentru a inlatura praful.

Inventie : Bretelele

Inventie : Bretelele
Anul inventiei : 1820
Inventator :  Albert Thurston (SUA) - wiki


Stiai ca bretelele au aparut ca o necesitate? Pentru a susține pantalonii prea largi, modelul modern al bretelelor a fost inventat de Albert Thurston în 1820.  Bretelele sunt un accesoriu rafinat, potrivit atât pentru ținutele elegante ale bărbaților, cât și pentru cele casual sau smart casual. Chiar de cand au aparut, bretelele au început să facă istorie și să devină un simbol al gentlemanilor.

Inventatorul bretelelor vindea acest accesoriu tuturor bărbaților celebri, recunoscuți pentru eleganța lor, indiferent că vorbim despre politicieni, președinți, oameni de afaceri sau staruri din lumea cinematografiei. Printre celebritățile care au purtat bretele sunt Frank Sinatra, Fred Astair, Michael Douglas, Daniel Craig, Prințul Charles al Marii Britanii.

Cum se poartă bretelele?

Acum că știm cine este „părintele” bretelelor și cine sunt bărbații care le-au făcut celebre, să aflăm cum trebuie purtate. În primul rând, este necesar să fiți atenți la pantaloni pentru că bretelele se poartă cu pantalonii care nu au fost croiți pentru curea. Acest accesoriu se prinde de pantaloni cu cleme sau cu nasturi.

Un detaliu foarte important: nu se poartă în același timp cu cureaua. Alegeți ori bretele, ori curea.

Inventie : Radioul

Inventie : Radioul
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : Nikola Tesla, Guglielmo Marconi (vezi wiki mai jos)

Radioul este un aparat ce foloseste radiatia (transmisia fara fir) semnalelor electromagnetice prin atmosfera sau prin spatiu. Informatia, precum sunetul, este purtata prin schimbarea sistematica (modulatia) a unor proprietati a undelor radio cum sunt amplitudinea, frecventa, faza sau latimea pulsului. Cand undele radio lovesc un conductor electric campurile oscilante induc un curent alternativ in conductor. Informatia din unde poate fi extrasa si transformata inapoi in forma originala.

Un sistem de comunicatie radio trimite semnale radio. Echipamentul radio implicat in sistemele de comunicatii include un transmitator si un receptor, fiecare avand o antena si un echipament terminal adecvat precum microfon la transmitator si un difuzor la receptor.

Istoria radioului

Nikola Tesla - wiki -  s-a nascut in 1856 din parinti sarbi. Dupa colegiu si un loc de munca in Paris, Tesla sa mutat in SUA pentru a lucra pentru Thomas Edison, care va deveni rivalul sau profesional. Printre numeroasele sale contributii stintifice, a inventat bobina Tesla, un dispozitiv care  putea trimite si primi unde radio. El a militat pentru dezvoltarea de curent alternativ de alimentare (AC) , care este inca folosit pentru a lumina retelele electrice de azi.

In anul 1873 James Clerk Maxwell a demonstrat matematic faptul ca undele electromagnetice se pot propaga prin spatiu. Cel mai probabil, prima transmisie intentionata a unui semnal de unde radio a fost experimentul realizat de David Edward Hughes in jurul anului 1880, dar la acea vreme era considerata inductie si nu propagare radio. In 1888 Heinrich Rudolf Hertz a reusit sa demonstreze existenta undelor electromagnetice in aer intr-un experiment ce a confirmat teoria electromagnetismului data de Maxwell. Descoperirea acestor “unde Hertziene” a determinat realizarea mai multor experimente cu transmisia wireless.

In 1893 a avut loc o prelegere despre utilizarea radiatiilor electromagnetice de semnalizare fara fir la Institutul Franklin din Philadephia . El a aplicat pentru mai multe brevete din SUA cu privire la tehnologie in 1897 si le-a castigat in 1900.

Guglielmo Marconi - wiki - a fost fiul unui proprietar de pamanturi italian Giuseppe Marconi si al Anniei Jameson, o irlandeza din inalta societate. El a construit un laborator pe o proprietate a tatalui sau in 1895 si a reusit sa trimita un semnal wireless (fara fir) pe o distanta de cativa kilometri. Marconi a primit primul brevet pentru “telegrafie fara fir” in 1896 si a fondat cu succes compania “Wireless Telegraph & Semnal” (mai tarziu redenumita “Wireless Telegraph Company Marconi”). In 1901, el a transmis primul telegraf trans-atlantic. In acelasi timp a primit sprijin financiar de la Thomas Edison si Andrew Carnegie.

In 1904, US Patent Office a revocat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului si i la acordat lui Marconi. Decizia aceasta a fost unul din mai multe esecuri profesionale in cariera sa, inclusiv un incediu care a distrus laboratorul sau. Adaugand insulta la prejudiciu, Marconi a castigat Premiul Nobel pentru Fizica in 1909 alaturi de Karl Braun pentru activitatea sa in radio. In 1915, Tesla l-a dat in judecata pe Marconi pentru incalcarea brevetului, dar nu a reusit sa castige procesul. Marconi si-a petrecut cariera pentru imbunatatirea tehnologiei de radio si transmitere a semnalelor pe distante tot mai mari. El a prezis principiile de tehnologie radar in 1922 si a demonstrat balizele radio pentru navigarea pe mare in 1932. In mod ironic, in anul 1943 compania lui Marconi a ajuns in judecata cu guvernul SUA pentru incalcarea brevetului. Curtea Suprema a SUA a restaurat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului. Din pacate, Tesla murise deja cu cateva luni in urma.


La inceputul secolului XX sistemele radio transmiteau mesaje doar in Codul Morse. Primele incercari in dezvoltarea unui sistem de modulatie a amplitudinii pentru voce si muzica au fost demonstrate in 1900 si in 1906, dar nu au avut un succes prea mare. Primul Razboi Mondial a accelerat dezvoltarrea radioului pentru scopuri militare, iar in aceasta era au fost instalate primele tuburi vidate in transmitatoare si receptoare radio. Amplificarea electronica a fost o imbunatatire cruciala in trecerea de la o practica experimentala a expertilor la un aparat pentru acasa. Dupa razboi, in anii 1920, a inceput emiterea radio comerciala si a devenit un mediu al maselor pentru informatii (stiri) si divertisment.

Al Doilea Razboi Mondial a accelerat din nou dezvoltarea radioului pentru scopuri de razboi in comunicatii aeriene si terestre, navigare radio si radar. Dupa razboi experimentele in televiziune care au fost intrerupte au fost reluate, astfel si aceasta a devenit un mediu important de divertisment la domiciliu.

Radioul ramane in continuare unul din cele mai bune si mai importante cai de informare a populatiei, dar si de divertisment. Nenumarate posturi radio ofera ascultatorilor buletine informative, emisiuni de divertisment, interactive si nelipsitele piese muzicale.

Inventie : Telefonul fix

Inventie : Telefonul fix
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : multipli, Charles Bourseul, Antonio Meucci, Johann Phillip Reis, Alexander Graham Bell ,Elisha Gray


Telefonul fix este un dispozitiv de telecomunicatii care permite persoanelor sa poarte o conversatie chiar daca nu sunt in apropiere pentru a se putea auzi direct. Telefonul converteste sunetul, in mod normal si cel mai eficient vocea umana, in semnal electronic adecvat pentru transmisia prin cablu sau alte transmisii media pe distante lungi si reutrneaza semnale simultane sub forma audibila catre utilizator.

Elementele esentiale a unui telefon fix sunt transmitatorul (un microfon) in care se vorbeste si receptorul (un difuzor) care reproduce vocea celuilalt utilizator. In plus, telefoanele au incorporate o sonerie care produce un sunet pentru a anunta un apel receptat si o tasta pe care o folosim pentru a introduce un numar de telefon cand dorim sa initiem un apel. De obicei, un telefon fix este format din doua parti: receptorul si baza telefonului, cele doua fiind unite printr-un cablu. Telefoanele fixe comunica intre ele prin intermediul unor cabluri conectate la reteaua de telefoane.

Istoria telefonului fix

Meritele pentru inventia telefonului sunt frecvent disputate si inca se mai nasc noi controverse asupra acestei probleme din cand-in-cand. Charles Bourseul, Antonio Meucci, Johann Phillip Reis, Alexander Graham Bell si Elisha Gray, printre altii, toti au fost creditati pentru inventia telefonului. Inceputurile istoriei telefonului a fost si inca este o mare incurcatura de dispute pentru drepturile de inventator, care inca nu a fost clarificata in numarul mare de procese pentru reclamatiile aduse pentru brevetele unor persoane si unor competitori comerciali. Totusi, brevetele lui Bell si Edison sunt decisive din punct de vedere comercial, deoarece acestea au dominat tehnologia telefoanelor si au fost sustinute de deciziile curtii judecatoresti din SUA.

Telefonul modern este rezultatul muncii a mai multor persoane. Alexander Graham Bell a patentat primul telefon denumit “aparat pentru transmiterea telegrafica a vocii sau a altor sunete”. Bell A fost creditat de cele mai multe ori ca fiind inventatorul primului telefon practic. Totusi, in Germania, Johann Phillip Reis este vazut ca un pionier de elita al telefonului care s-a oprit foarte aproape de realizarea unui telefon de succes. La fel si inventatorul si omul de afaceri italian-american, Antonio Meucci, i-au fost recunoscute meritele de catre Casa Reprezentantilor din SUA pentru contributia adusa prin munca sa la reazlizarea telefonului. Multe alte contorverse pun la indoiala prioritatea inventiei telefonului fix.

In 2003, CIA a raportat ca exista un numar de aproximativ 1.26 miliarde de linii principale de telefon la nivel global. Un raport arata ca in anul 2009 existau un total de aproximativ 6 miliarde de abonati la retelele de telefoane fixe si mobile in toata lumea, din care 1.26 miliarde erau utilizatori de telefoane fixe si 4.6 erau utilizatori de telefoane mobile. In Regatul Unit sunt in jur de 23.7 milioane de telefoane fixe rezidentiale.

Din pricina evolutiei telefoniei mobile din ultimii ani, telefoanele fixe au pierdut mult teren si se asteapta ca, in urmatorii ani, retelele de telefonie fixa sa fie inlocuite in totatlitate. In 2004, doar 45% din persoanele intre 12 si 17 ani detineau telefoane mobile. Ca o metoda de comunicare in acea perioada, acestia trebuiau sa se foloseasca de telefoanele fixe. In decurs de doar patru ani, procentajul a crescut la 71%. In acelasi an, 2008, aproximativ 77% dintre adulti detineau un telefon mobil. In anul 2013, procentajul a ajuns la 91%, din acestia, aproape 40% detin un smartphone.

Telefoanele fixe au devenit rapid indispensabile pentru guverne, afaceri sau acasa, dar in zilele noastre au fost inlocuite de telefoanele mobile.

Inventie : Hartia Igienica

Inventie : Hartia Igienica
Anul inventiei : sec.VI, sec.XIX
Inventatori : multipli (China,SUA,Anglia)


Hartia igienica este un servetel de hartie moale folosit pentru a mentine igiena personala dupa ce folosim toaleta pentru anumite necesitati. Este vanduta ca un sul de hartie perforata infasurata pe un cilindru de carton. Cele mai multe tipuri de hartie igienica moderna sunt realizate pentru a se descompune in bazinele septice. Hartia igienica poate fi formata din doua sau mai multe straturi de foi de hartie, pentru a oferi un aspect mai moale, mai puternic si cu o absorbtie mai buna.

Desi hartia a fost cunoscuta ca un material de impachetat in China inca din secolul II i.Hr., istoria hartiei igienice dateaza din secolul VI, la inceputurile Chinei Medievale. Folosirea hartiei igienice este documentata pentru prima data in anul 589, in scrierile savantului oficial Yan Zhitui. In anul 851, pe timpul Dinastiei Tang, un calator arab prin China a remarcat ca poporul chinez nu folosesc apa pentru a se spala dupa ce isi fac necesitatile, ci se folosesc de hartia igienica.

In Roma Antica se folosea un burete pe un bat pentru igiena personala. In alte zone ale planetei, cei bogati foloseau lana, canepa sau dantela, pe cand cei saraci foloseau orice aveau la indemana: frunze, iarba, fan, pietre, nisip, muschi, apa, zapada, ferigi, varietati de pielite de fructe, scoici sau stiuleti de porumb, depinde de tara, de conditiile meteorologice si de traditile sociale.

Cel care este creditat pentru inventarea hartiei igienice moderne comerciale este Joseph Gayetty. Acesta a introdus hartia igienica in anul 1857 si a fost disponibila pe piata pana in anii 1920. Seth Wheeler a obtinut primele brevete americane in 1883 pentru hartia igienica si pentru dozatorul de hartie igienica, modele care ulterior au devenit cele mai comune in SUA.

Hartia igienica umeda a fost introdusa in Regatul Unit de catre cei de la “Andrex” in anii 1990 si in SUA de catre cei de la “Kimberly-Clark” in 2001. A fost fabricata pentru a igieniza mai bine decat hartia igienica uscata si este mult mai folositoare pentru femeile in perioada de menstruatie.

Numai in SUA s-au vandut 26 de miliarde de suluri de hartie igienica, in valoare de 2.4 miliarde de dolari. Americanii au ajuns la o medie anuala de 23.6 de suluri per capita. Dintr-un copac se produc 45 kg de hartie igienica si sunt produse in jur de 83 de milioane de suluri zilnic. Productia globala de hartie igienica consuma aproximativ 27 000 de copaci zilnic. De aceea, din 2009, intre 22% si 48% din hartia igienica folosita in SUA provine din fermele de copaci din SUA si din Amerca Latina, restul provenind din padurile secundare si un foarte mic procent provine din padurile virgine.

Desi hartia igienica este folosita in majoritatea tarilor lumii, exista si cateva tari precum India care considera ca folosirea apei este o metoda mai curata si mai sanitara decat hartia igienica.

Inventie : Rulota

Inventie : Rulota
Anul inventiei : dupa 1800
Inventatori : multipli


Istoria rulotei

Rulota este un vehicul, cu sau fara motorizare, realizat pentru persoanele care isi doresc un loc pentru a dormi mult mai comfortabil si mai protejat fata de obisnuitul cort. Rulota este o metoda de a detine o casa proprie intr-o calatorie sau in vacanta, fara a ne baza pe motel sau hotel. Totusi, in unele tari rulotele sunt permise doar in locuri special amenajate unde trebuie platita o taxa de stationare.

Rulotele fara motor sunt asemenea unor remorci trase de un vehicul motorizat, dar cu o mica “locuinta” amplasata deasupra. Rulotele motorizate sunt vehicule asemenea unor camioane sau autobuze cu spatiul locuibil amplasat pe sasiul acestora.

Modelele de rulote difera, de la modele de baza, care pot fi mai mici decat un cort pe roti, la cele care au mai multe camere, complet mobilate si cu toate utilitatile si echipamentele ce se gasesc si intr-o casa normala. In principal, rulotele sunt cel mai mult folosite in America de Nord, Europa, Australia si Noua Zeelanda si mai putin folosite in celelalte zone ale globului.

Originea rulotei provine din Europa secolului al XIX-lea. In jurul anului 1810 in Franta au aparut vagoane care erau mai mult pentru dormit decat pentru transport de marfa. Incepand cu anii 1820 acestea au fost folosite de catre circari si artistii ambulanti britanici. In jurul anilor 1850 oamenii de etnie rroma au inceput sa traiasca in astfel de rulote, acestia numindu-le caravane.

Samuel White Baker a cumparat o caravana de la rromii din Marea Britanie si a trimis-o in Cipru pentru turul sau din anul 1879. Prima rulota folosita pentru recreatie a fost construita in anul 1880, de catre Compania “Bristol Carriage” pentru doctorul William Gordon Stables, un autor popular de fictiune pentru adolescenti. Acesta a calatorit prin zonele pitoresti britanice cu acea rulota si mai tarziu a scris o carte in care si-a povestit calatoriile din anul 1885.

La inceputul secolului rulotele pentru recreatie au devenit tot mai populare. In anul 1901 a fost infiintat primul club de caravane.”Camping and Caravaning Club” a fost fondat de catre Thomas Hiram Holding, parintele camping-ului modern, iar in anul 1907 a fost infiintat Clubul de Caravane cu William Stables ca si presedinte.

Se pare ca primele rulote motorizate, construite pe caroserii de masina sau de camion, au aparut in Canada. In Australia, cea mai timpurie rulota motorizata cunoscuta a fost construita in anul 1929. Aceasta se afla acum in Muzeul Goolwa, unde a fost restaurata partial si este recunoscuta, de catre Muzeul National Australia si de Muzeul National de Motoare din Australia, ca fiind prima caravana motorizata din Australia.

In anii 1920 camping-ul a castigat popularitate in America de Nord. Una din primele rulote construite in America a fost cea realizata de John “Jack” Anthony Porcella in anul 1933, un bacan-frizer-restaurator-miner care a calatorit foarte mult prin statele vestice.

Rulotele moderne vin intr-o variatie de marimi, de la cele mici cu doua locuri, fara toaleta si doar cu facilitati de bucatarie de baza, pana la cele mari cu sase locuri si cu facilitati complete.

Gidget Retro Camper

Poate una din cele mai inovative idei din industria rulotelor este “The Gidget Retro Teardrop Camper”. O rulota in miniatura fara motor, dar care devine extrem de spatioasa si de multifunctionala.

Rulotele de tip “Teardrop” au crescut in popularitate intre anii 1930 si 1960. Numele provine de la forma de lacrima a rulotei, iar dimensiunile acesteia sunt foarte scazute. Primele astfel de rulote au fost realizate doar pentru simplul fapt ca persoanele sa nu fie nevoite sa doarma sub cerul liber sau in corturi, avand in interior un simplu pat. Constientizarile mai recente despre mediu si cresterea costurilor la carburanti au incurajat oamenii sa cumpere vehicule in patru cilindrii, mai mici si mai eficiente, astfel rulotele in miniatura au redevenit ideale pentru camping.

Constientizand aceste lucruri si avand o viziune inovativa, o echipa din Brisbane, Australia formata din Christine Bree si Glenn Wills au realizat si dezvoltat conceptul “Gidget”. Acesta a fost gandit pentru a crea o rulota inovativa ce combina caracteristicile si produsele moderne cu estetica clasica a unei rulote retro autentica model “Teardrop”. Dupa doi ani de dezvoltare si design, inclusiv realizarea unui mecanism de glisare unic in lume patentat si dupa constructia unui model prototip, echipa “Gidget” s-a intors catre Rockwell Olivier pentru a-i ajuta in aducerea rulotei pe piata mondiala.

Realizate sa ofere tot ceea ce ar fi necesar unui calator pentru a porni la drum, rulotele “Gidget” sunt pregatite adecvat si prietenoase cu mediul. Sunt dotate cu bazin de apa si de deseuri si sunt fabricate din lemn natural australian sau din inlocuitori sustenabili. Au implementate dispozitive antifurt cu lumini intermitente si sunet SOS, plus un buton de panica pe interior, astfel ca pasagerii se pot simti in siguranta pe perioada calatoriei. Rulotele “Gidget” vin dotate, de asemenea, cu bucatarie complet functionala, iar pentru ca totul sa fie interesant, rulotele sunt alimentate cu ajutorul panourilor solare. Va puteti relaxa in pat, uitandu-va la televizor, sau puteti roti consola de divertisment spre exterior si sa va bucurati de o seara de jocuri sau de film in aer liber impreuna cu prietenii ori familia, iar pentru un somn cat mai comfortabil rulotele sunt dotate cu un pat “regal” in care va puteti rasfata.

Compania “Gidget Retro Teardrop Camper Ply Ltd.” este acum binepozitionata pe piata rulotelor, avand un avantaj foarte mare in fata competitorilor si anume preturile. Cand celelalte rulote pot ajunge si la cateva sute de mii de dolari, “Gidget” ajunge la un pret de doar 15 000 de dolari.

Inventie : Stiloul

Inventie : Stiloul
Anul inventiei : 1827
Inventator : Petrache Poenaru (Romania) - wikipedia

Petrache Poenaru

Pedagog

Petrache Poenaru a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române. Wikipedia

Născut: 10 ianuarie 1799, Comuna Nicolae Bălcescu, Vâlcea, Regiunea de dezvoltare Sud-Vest Oltenia

Decedat: 2 octombrie 1875, București

Studii: École polytechnique

Istoria Stiloului

Primele stilouri au apărut odată cu inventarea papirusului de către egipteni, cândva între 3000 şi 2800 î.Hr. Aceste instrumente primitive de scris erau bucăţi de trestie sau papură, prevăzute cu o gaură tubulară centrală, ce puteau absorbi o coloană îngustă de lichid colorat, pe care îl eliberau lent în momentul în care erau înclinate sub un anumit unghi. Având în vedere faptul că materia primă se găsea în natură, de-a lungul malurilor fluviului, scribii egipteni aveau la dispoziţie o sursă inepuizabilă de instrumente de scris.

Momentul adoptării instrumentelor de scris din pene de pasăre a marcat evoluţia scrisului sub aspectul execuţiei şi controlului caracterelor, depăşind chiar capacităţile de caligrafiere ale chinezilor, ce foloseau pensule cu păr fin.

Mult timp, peniţa a reprezentat instrumentul de scris standard pentru mai multe civilizaţii. Obiectul era furnizat, evident, de către păsări, iar omul l-a adaptat necesităţilor sale. Iniţial, o pană proaspăt smulsă sau găsită era uscată, apoi curăţată de grăsimile animale ce ar fi împiedicat absorţia cernelii. Pana se usca prin aplicarea progresivă a căldurii, pentru a se evita fragilizarea. La începutul secolului al XIX-lea se folosea peniţa din metal, dar utilizatorii erau în continuare nevoiţi să înmoaie instrumentul într-o călimară şi să scrie până la uscarea cernelii din vârf. Astfel, peniţele metalice se utilizau, în esenţă, la fel ca trestiile cu mii de ani înainte.

Această stare de fapt a durat până în anul 1827, când românul Petrache Poenaru (1799-1875), absolvent al Şcolii Politehnice din Paris, brevetează primul toc rezervor din lume. Această invenţie a fost înregistrată mai întâi la Viena, apoi la Paris, sub titulatura “Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală“. Ea a revoluţionat domeniul mijloacelor de scris, punând la dispoziţia oamenilor un instrument deosebit de util. Tocul cu rezervor cu cerneală “Poenaru“, cunoscut sub numele de stilou, elimina zgârâieturile de pe hârtie produse prin utilizarea trestiilor, penelor şi tocurilor cu peniţă metalică şi, în acelaşi timp, scurgerile nedorite de cerneală. În schimb, acesta asigura un flux constant al cernelii şi posibilitatea înlocuirii unor parţi componente.

Stiloul inventat de Petrache Poenaru a fost primul instrument de acest fel din lume, perfecţionat ulterior, în 1863, de Brissant şi Coffin şi, mai apoi, în 1884, de Watterman. Ultimul a realizat un sistem practic de umplere cu cerneală a rezervorului ce avea să domine producţia de stilouri până spre mijlocul secolului al XX-lea. Rezervorul lui Watterman era o cămăruţă pliabilă din cauciuc, în contact cu un levier de forma unei pompiţe de pe suprafaţa externă a stiloului. Ridicarea levierului ducea la eliminarea aerului din cămăruţă, creând un vid; ulterior, prin eliberarea levierului, cerneala era aspirată în rezervor. Camera etanşă, împreună cu îmbunătăţirea calităţii cernelii, au redus la minimum riscul închegării.

Inventie : Becul

Inventie : Becul
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : Humphry Davy (Anglia), Joseph Wilson Swan (Anglia), Thomas Alva Edison (SUA)


Istoria becului

O inventie ce va dainui in eternitate. Una din cele mai importante inventii ale lumii. Este vorba despre bec. Becul ce il folosim astazi peste tot, in casele noastre, la locurile de munca, chiar si pe strada, pentru a crea lumina. Dar v-ati intrebat vreodata cine a inventat becul? Cine a realizat o inventie ce va ramane pentru totdeauna o importanta parte din vietile noastre? Ei bine, haideti sa aflam impreuna cine este inventatorul becului si care este povestea din spatele acestei inventii.

Becul este un obiect electric ce produce lumina cu ajutorul unui filament incalzit, de un curent electric ce trece prin acesta, la o temperatura foarte ridicata pana cand acesta straluceste. Filamentul fierbinte este protejat de oxidare cu un bulb de sticla sau cuart umplut cu un gaz inert sau vidat.

Sir Humphry Davy a inceput sa lucreze la proiectul lui sau inca din 1802, de cand a inventat o baterie electrica, cea mai puternica baterie electrica din lume la acea vreme. Davy a reusit sa creeze o lumina incandescenta legand la curent o fasie subtire de platina, metal ales deoarece avea un punct de topire extrem de ridicat. In 1809 a inventat primul bec, o lampa electrica. Davy a realizat o conexiune electrica intre doua tije de carbon legate la o baterie. Lumina era totusi prea mica si Sir Humphry Davy nu a fost creditat pentru inventia becului, dar a oferit o noua viziune si a ajutat la dezvoltarea becului.

Dupa un timp mai indelungat, in anul 1860, un fizician si chimist englez Sir Joseph Wilson Swan (1828-1914) a fost determinat sa elaboreze o lumina electrica de lunga durata. Acesta a descoperit ca filamentul de hartie carbonica este functional, dar nu are o durata de viata prea ridicata. In 1878, si-a prezentat noile sale lampi electrice in Newcastle, Anglia. In anii 1880, Swan a fost capabil sa-si deschida o fabrica de becuri.

Cei mai multi oameni stiu ca Thomas Alva Edison este inventatorul becului. Inventator, om de stiinta si om de afaceri american, Edison este cel care a inventat primul bec practic. In 1879, a descoperit ca un filament de carbon intr-un bec fara oxigen stralucea, dar nu ardea mai mult de 13.5 ore. In cele din urma, Edison si echipa sa au descoperit ca un filament de bambus carbonizat poate arde mai mult de 1200 de ore. Aceste realizari au dus la dezvoltarea becurilor din zilele noastre

Istoricii spun ca inventia becului nu ii apartine lui Thomas Edison si au creat o lista cu 22 de inventatori care au realizat ceva ce se aseamana cu becul. Cu totii au venit cu ideea de a produce lumina din electricitate. Totusi, Edison a primit creditele pentru inventia becului datorita unei combinatii a trei factori: un material incandescent eficace, o vidare mai buna a bulbului si o rezistenta mai mare ce a facut ca distributia puterii de la o sursa centralizata sa fie mai fiabila din punct de vedere economic.

Inventia becului a venit ca un proces. Chiar daca nu putem numi o singura persoana pentru inventia becului, fiecare din acesti inventatori au contribuit la dezvoltarea becului si detin o parte din succesul sau.

Inventie : difuzorul

Inventie : difuzorul
Anul inventiei : 1876
Inventator : Alexander Graham Bell

V-ati intrebat vreodata cine a inventat difuzorul? Il folosim in fiecare zi, poate nu la propriu, dar cel putin il auzim. Il avem la telefoane, la radio, la televizor, in masina, la servici si de ce nu si la cate o petrecere. Difuzorul a ajuns sa fie indispensabil in viata noastra, dar are si o istorie interesanta.

Difuzorul este un dispozitiv care reda un sunet ca raspuns la un semnal audio electric. S-au dezvoltat difuzoare non-electrice ca accesorii pentru telefoane, dar amplificarea electronica prin tub vidat au facut ca difuzoarele sa fie mult mai folositoare. Daca este necesara reproducere Hi-Fi (inalta fidelitate), sunt folosite multiple difuzoare, fiecare reproducand o anumita frecventa din campul auditiv.

In anul 1876 Alexander Graham Bell patenteaza primul difuzor electric (care reproduce sunetul clar) ca parte din telefonul sau, urmat la scurt timp de Ernst Siemens cu o versiune imbunatatita in anul 1877.

Primul difuzor modern cu bobina dinamica a fost realizat de Peter L. Jensen si Edwin Pridham, dar brevetarea a fost obtinuta de Chester W. Rice si Edward W. Kellogg in 1924, deoarece au adus imbunatatiri tehnice esentiale ceea ce a dus la principiul de functionare utilizat si in zilele noastre. In anul 1937, Metro-Goldwyn-Mayer introduce pentru prima data in industria filmului un sistem de difuzoare standard folosit in teatru.

In zilele noastre difuzoarele au evoluat foarte mult, calitatea sunetului fiind tot mai buna. In 2008 cercetatorii realizeaza un difuzor termoacustic fabricat din film subtire de nanotuburi din carbon. In 2013 o echipa de cercetatori realizeaza un difuzor transparent cu conductie ionica, avand doua straturi de gel conductor transparent si un strat de cauciu transparent, pentru a putea trece curent de inalta tensiune si calitatea sunetului fiind superioara.

Inventie : Telegraful

Inventie : Telegraful

Anul inventiei : 1838

Inventator : Samuel Finley Breese Morse (SUA)

Samuel Morse
Pictor
Samuel Finley Breese Morse a fost pictor și inventator american. A realizat în anul 1837 un aparat electromagnetic pentru telegrafie, brevetat în 1840 și a inventat în 1838 alfabetul care-i poartă numele, folosit și în prezent. Wikipedia
Născut: 27 aprilie 1791, Charlestown, Massachusetts, Boston, Massachusetts, Statele Unite
Decedat: 2 aprilie 1872, New York, New York, Statele Unite
Opere de artă: Gallery of the Louvre, mai multe
Copii: William Morse, James Morse, Susan Morse, Charles Morse, Edward Morse, Samuel Morse, Cornelia Morse
Soții: Elizabeth Griswold (căs. 1848–1872), Lucretia Walker (căs. 1818–1825)
Părinţi: Jedidiah Morse, Elizabeth Ann Finley Breese

Istoria telegrafului

Telegrafia este un mod de transmitere a informatiilor prin impulsuri nemodulate, folosind un anume cod. Cel mai cunoscut cod este Alfabetul Morse, inventat de portretistul Samuel Finley Breese Morse in anul 1838.

Cuvantul “telegraf” provine din cuvintele grecesti “tele” ce inseamna “distanta” si “graphien” ce inseamna “a scrie”, deci telegraful este un aparat folosit pentru a transmite mesaje sub forma de text la lunga distanta, fara a fi nevoie de implicarea unui schimb fizic de mesaje scrise.

Telegrafia a fost folosita in mai multe feluri, folosind diferite metode si coduri pentru a se putea comunica. Semnale cu fum, reflexia luminii sau semnalizarea cu steaguri sunt cateva metode de telegrafie primitiva.

Telegrafele optice sunt diferite fata de cele electrice, neavand o distanta foarte mare de transmitere a informatiilor, iar transmiterea se poate face in conditii de vreme favorabila si doar pe timp de zi. Telegrafele electrice sunt mai rapide si pot transmite informatii non-stop, indiferent de conditiile meteo sau moment al zilei. Prima retea telegrafica optica a fost inventata de Claude Shappe, aceasta operand in Franta din 1792 pana in 1846.

Telegraful electric a fost sugerat ca metoda de comunicatie in anul 1753. O varianta experimentala a telegrafului electric a fost un telegraf electrochimic creat de germanul Samuel Thomas von Sommering in anul 1809. Primul telegraf electrostatic functional a fost inventat de Francis Ronalds, iar un model de telegraf electromagnetic a fost inventat de diplomatul rus Pavel Schilling in 1832.

Samuel Finley Breese Morse pleaca in Europa, spre Vatican, dupa moartea sotiei lui. Acolo isi petrece timpul pictand si vizitand colectiile de arta ale marilor “zugravi”. Intr-o calatorie pe mare, in anul 1932, Morse il intalneste pe Charles Thomas Jackson, de la care afla foarte multe despre electromagnetism. Astfel ii vine ideea de a crea o modalitate de a trimite informatia prin cablu. Cu ajutorul inginerului Alfred Vail, Morse inventeaza un aparat electromagnetic pentru telegrafie pe care il breveteaza in 1840, insa inainte cu doi ani, in anul 1838, el pune la punct si un sistem de linii si puncte care sa inlocuiasca literele, numerele si semnele de punctuatie.

Foarte entuziasmat, Morse se adreseaza Congresului SUA sa realizeze o linie telegrafica transatlantica, insa cererea n-a fost acceptata. Totusi, refuzul nu a fost in totalitate, iar lui Morse I s-a oferit sansa de a implementa sistemul de telegrafie intre Washington D.C. si Baltimore. Vestea aparitiei telegrafului face inconjurul lumii, apoi inventia ajunge in Marea Britanie si usor, usor se raspandeste al nivel mondial.

Inventiile lui Morse i-au adus venituri considerabile pe care acesta le acorda mai multor colegii pentru sustinerea activitatii unor societati de binefacere si de ajutorare a artistilor saraci. Pe masura ce comunicatiile se dezvoltau, au aparut telecomunicatiile fara fir, iar Codul Morse si-a pierdut din popularitate, in prezent serviciile comerciale renuntand la telegrafie.

Principalul avantaj al comunicatiilor in Codul Morse ramane faptul ca prin acest mod se pot transmite informatii chiar si in conditii extreme (bruiaje, paraziti atmosferici, trafic aglomerat etc). Alfabetul inventat de Morse a simplificat trimiterea de mesaje telegrafice, iar telegraful a scurtat cu mult timpul de trimitere a mesajelor.

Inventie : generatorul electric

Inventie : generatorul electric

An inventie : dupa 1831

Inventatori : Michael_Faraday (Anglia), Anyos Jedlik (Ungaria), Hippolyte Pixii,J.E.H. Gordon(Anglia),Sir Charles Wheatstone (Anglia), Werner von Siemens (Germania) si Samuel Alfred Varley (anglia)

Istoria generatorului electric

In generarea de electricitate, un generator este dispozitivul care converteste energia mecanica in energie electrica pentru folosirea la un circuit extern. Sursa energiei mecanice poate varia de la o manivela la un motor cu combustie interna. Generatoarele eleectrice furnizeaza majoritatea energiei pentru retelele electrice.

Inainte de a fi descoperita relatia dintre magnetism si electricitate, erau folosite generatoarele electrostatice. Acestea operau pe principii electrostatice, generau voltaje foarte mari, dar un curent scazut. Acestea operau prin folosirea unor curele, placi sau discuri mobile incarcate electric ce transportau incarcatura la un electrod. 

Incarcatura electrica era generata folosind una din cele doua metode: inductie electrostatica sau efectul triboelectric. Din pricina ineficientei si a dificultatii de a izola masinariile care produceau voltaje foarte mari, generatoarele electrostatice aveau randamente foarte scazute si nu au fost folosite niciodata pentru generarea comerciala a unor cantitati semnificative de curent electric.

Pricipiul de operare al generatoarelor electromagnetice a fost descoperit intre anii 1831 – 1832 de catre Michael Faraday. Principiul, care mai tarziu a primit numele de “Legea lui Faraday”, este ca o forta electromotiva este generata intr-un conductor electric care inconjoara un flux magnetic variat. Tot Faraday a construit si primul generator electromagnetic, numit “discul lui Faraday”, un tip de generator homopolar care folosea un disc de cupru ce se rotea intre polii unui magnet in forma de potcoava. Acest generator a produs un curent continuu de voltaj mic.

Independent de Faraday, maghiarul Anyos Jedlik a inceput sa experimenteze, in anul 1827, cu dispozitive rotative pe care el le-a numit autorotoare electromagnetice. In prototipul unui starter electric cu un singur pol, finalizat intre anii 1852 si 1854, partile stationare si partile rotative erau electromagnetice.

Dinamul a fost primul generator electric capabil sa furnizeze electricitate industriala. Dinamul foloseste inductia electromagnetica pentru a converti rotatia mecanica in curent continuu prin utilizarea unui comutator. Un dinam timpuriu a fost construit de catre  in anul 1832.

Dinamul modern, potrivit pentru aplicatii industriale, a fost inventat, independent unul de celalalt, de catre Sir Charles Wheatstone, Werner von Siemens si Samuel Alfred Varley. Varley a scos un brevet pe 24 decembrie 1866, iar Wheatstone si Siemens si-au anuntat descoperirile pe 17 ianuarie 1867, primul trimitand si o lucrare despre descoperirea sa la Societatea Regala.

Dupa o serie de descoperiri, dinamul a fost urmat de mai multe inventii, in special de alternator, care era capabil sa genereze curent alternativ. Sistemele de generare a curentului alternativ au fost cunoscute in forme simple din descoperile originale ale lui Michael Faraday despre inductia magnetica a curentului electric, el insusi construind un model de alternator timpuriu.

Generatoarele de curent alternativ mari in difazice au fost construite de un electrician britanic, J.E.H. Gordon, in anul 1882. Prima demonstratie publica a unui sistem de alternator a fost oferita in anul 1886 de catre William Stanley Jr., un angajat al “Westinghouse Electric”.

Cum necesitatile pentru o generare la o scara mai mare au crescut, s-a ridicat si o noua limitare: campurile magnetice disponibile de la magnetii permanenti. Redirectionand o cantitate mica din puterea generata de catre generator catre o bobina de camp electromagnetica a permis generatorului sa produca mult mai multa energie. Acest concept a fost numit autoexcitatie.

Generatoarele au mai multe aplicatii printre care: la automobile, biciclete electrice, barci cu motor, masinarii industriale, generatoare de urgenta amplasate langa marile institutii etc.

Inventie : Aparatul de ras

Inventie : Aparatul de ras
Anul inventiei : sec.XVIII, 1895, 1927
Inventatori : King C. Gillette (SUA), Jacob Schick (SUA)

King Camp Gillette, inventator american al lamei de barbierit, brevetată în 1895, și lansată pe piață în 1903 care apoi a cucerit întreaga lume cu metoda sa revoluționară de ras. Informații suplimentare WikipediaNăscut: 5 ianuarie 1855, Fond du Lac, Wisconsin, Statele Unite
Decedat: 9 iulie 1932, Hollywood, Los Angeles, California, Statele Unite
Copii: King Gaines Gillette

Jacob Schick
Născut: 16 septembrie 1877, Ottumwa, Iowa, Statele Unite
Decedat: 3 iulie 1937, Montréal, Canada

Istoria aparatului de ras

De-a lungul secolelor, barbatii si femeile au folosit diferite metode pentru a indeparta parul de pe corp nedorit. Rasul este cea mai rapida si mai usoara metoda pentru a elimina parul de pe corp. Elementul de baza al barbieritului este aparatul de ras. Dar v-ati intrebat vreodata cine a inventat aparatul de ras? Ei bine, haideti sa aflam impreuna cine este inventatorul aparatului de ras si cat de importanta este aceasta inventie pentru ingiena personala.

Aparatul de ras este un instrument cu lame folosit, in principal, pentru indepartarea parului nedorit de pe corp. Exista mai multe tipuri de aparate de ras precum aparatul de unica folosinta, briciul sau aparatul de ras electric.

Desi primele aparate de ras au existat inca dinaintea Epocii de Bronz, cel mai vechi obiect asemenea unui aparat de ras datand din 18 000 i.Hr., versiunea moderna a fost inventata in secolul al XVIII-lea.

Primele tipuri de aparate de ras au existat inca din Preistorie, pe cand oamenii foloseau cochilii de scoici, dinti de rechin sau silex (o roca sticloasa). In Epoca Bronzului, aparatele de ras erau de forma rotunda si, de obicei, realizate din bronz sau obsidian (o roca vulcanica). Excavatiile de la mormintele din Egipt au adus la suprafata aparate de ras din aur solid si cupru ce dateaza din mileniul IV i.Hr.

Briciul este un aparat de ras format dintr-o lama care se pliaza in maner. Lama este de obicei din otel, iar capatul sau ingust se roteste pe un pivot intre doua bucati de protectie. Acesta a fost primul produs in Sheffield, Anglia, la inceputul secolului al XVIII-lea. Utilizarea unui aparat de ras necesita abilitati bune de ras, iar lamele trebuie de multe ori sa fie rectificate si ascutite. In secolul XX, barbieritul cu briciul era cea mai populara metoda si a ramas astfel pana in anii 1950. Este folosit si astazi de unii frizeri, dar nu la fel de des.

In anul 1895, King C. Gillette a dezvoltat ideea de aparat de ras cu siguranta si a creat un aparat de ras cu lame ieftine de unica folosinta, care este folosit si astazi. Metoda a fost imbunatatita de-a lungul anilor, dar baza este aceeași. Lama lui Gillette era cu doua taisuri, iar aparatul de ras era in forma de “T”. Partea de sus putea fi scoasa, cu scopul de a introduce o noua lama. Astazi, aparatele de ras Gilette au cartuse cu mai multe lame, prima lama ridica parul si taie partea de sus, iar celelalte lame taie parul de la nivelul pielii.

Aparatul de ras electric a fost inventat de catre Armata SUA, mai exact de catre locotenentul – colonel Jacob Schick in anul 1927. In Olanda, primul aparat de ras electric cu doua capete a fost inventat de Alexandre Horowitz de la compania “Philips”. Aparatele de ras electrice s-au dezvoltat de-a lungul anilor, cele mai mari modernizari realizate de cei de la “Remington Rand Corporation”.

Masina de tuns manuala a fost inventata de Nikola Bizumic si a fost creata pentru a taia parul. Astazi, masina de tuns manuala este foarte rar folosita, fata de masina de tuns electrica este mai popular si usor de utilizat. Prima versiune masina de tuns electric a fost inventata la inceputul anului 1921 de Matei Andis.

Fie ca este vorba de brici, de masina de tuns sau de aparatul de ras electric, toate sunt aparate de ras mai mult sau mai putin folosite si inca populare. Aparatul de ras “Gillette” a ramas inca cel mai popular aparat de barbierit si va ramane lider pe piata aparatelor de ras pana cand se vor gasi noi metode de barbierit si de ras mai bune si mai accesibile pentru toti.

Inventie : Bricheta

Anul inventiei : 1823, 1913, 1932, 1950
Inventatori : Johann Wolfgang Dobereiner (Germania), George G. Blaisdell (SUA)


Istoria brichetei

Bricheta este un dispozitiv portabil folosit pentru a genera o flacara. Este realizata dintr-un recipient de plastic sau metal, ce contine un fluid inflamabil sau gaz lichid presurizat, o metoda de aprindere si o cale de a opri flacara.

Primele brichete erau, de fapt, pistoale cu cremene transformate, ce foloseau praf de pusca. Una din primele brichete a fost inventata in anul 1823 de catre chimistul german Johann Wolfgang Dobereiner si a fost denumita “lampa lui Dobereiner”. Bricheta functiona prin trecerea unui gaz de hidrogen inflamabil, produs in interiorul brichetei printr-o reactie chimica, peste un catalizator de platina care ii provoca aprinderea si emana o cantitate foarte mare de caldura si lumina. Dispozitivul era foare mare si foarte periculos si a fost scos din productie pana la sfarsitul secolului XIX.

Patentarea feroceriului (de multe ori confundat cu silexul) lui Carl Auer von Welsbach, in anul 1903, a facut posibila realizarea brichetelor moderne de astazi. Cand este zgariat, feroceriul produce o scanteie care este responsabila pentru aprinderea combustibilului din brichete si are costuri reduse ceea ce il face portivit pentru obiectele de unica folosinta.

Folosind feroceriul lui von Welsbach, multe companii precum “Ronson” au fost capabile sa dezolte brichete practice si usor de folosit. In 1913 cei de la “Ronson” au lansat prima lor bricheta denumita “Wonderlite” si era un fel de chibrit permanent.

Bricheta “Zippo” a fost inventata de catre George G. Blaisdell in anul 1932. In acelasi an Blaisedell a pus bazele companiei “Zippo” cunoscuta si astazi drept una din cele mai mari producatoare de brichete din lume. Bricheta “Zippo” este cunoscuta pentru fiabilitatea sa, fiind vanduta impreuna cu “Garantia pe Viata” si fiind cunoscuta pentru rezistenta la vant. Majoritatea brichetelor “Zippo” foloseau petrol ca sursa de combustibil.

In anii 1950 s-a produs trecerea de la petrol la butan, deoarece butanul permitea un mai bun control al flacarii si nu avea un miros atat de puternic. Aceasta trecere a permis si folosirea scanteii piezoelectrice ce a inlocuit nevoia unei roti de feroceriu in unele brichete si a fost folosita la multe brichete “Ronson”.

In zilele noastre cele mai multe brichete din lume sunt produse in China si Tailanda, compania “Baide International” fiind cel mai mare producator si exportator de brichete din lume.

In anul 2005, bricheta a fost aleasa ca cel mai bun dispozitiv din lume in emisiunea lui Stephen Fry, “Stephen Fry’s 100 Greatest Gadgets”, fiind descrisa ca fiind “foc la o pocnitura de degete”.