Inventie : Tastatura QWERTY

Inventie : Tastatura QWERTY
Anul inventiei : sec.XIX
Inventator : Christopher Latham Sholes (SUA)

Modul în care arată tastatura din zilele noastre se datorează modelului realizat de către Christopher Latham Sholes.

Sholes era editor la un ziar, tipograf şi politician din Milwaukee, Wisconsin, şi a trăit în a doua jumătate a secolului XIX, notează History Extra.

Patentând anterior o maşinărie de numerotare a paginilor, Sholes a fost încurajat să inventeze şi o maşinărie de scris. Acesta a citit un articol dintr-un ziar ştiinţific al vremii despre prototipul maşinii de scris realizat de John Pratt. Împreună cu tipograful Samuel W. Soule şi avocatul Carlos Glidden, Sholes a creat o maşinărie nouă şi simplificată în care tastele erau aşezate alfabetic pe două rânduri.

Sholes a petrecut următorii cinci ani perfecţionând maşinăria. În cele din urmă, în martie 1873, E Remington şi Sons au cumpărat ,,Sholes &Glidden Type-Writer''. Sholes a rearanjat literele de pe tastaură în funcţie de perechile cu cele mai utilizate de litere. Al doilea şi al treilea rând începeau cu tastele QWE.TY. Remington a înlocuit punctul cu un R pentru a putea scrie cuvântul maşină de scris (typewriter) de pe un singur rând.

Inventie : Telefonia multipla

Inventie : Telefonia multipla
Inventator : Augustin Maior (Romania) - wiki
Anul inventiei : 1906

Augustin Maior se numără printre profesorii şi inventatorii cei mai de seamă ai neamului românesc. El este cunoscut pentru faptul că a pus bazele telefoniei moderne.

S-a născut la Reghin, la 21 august 1882. Tatăl, Gheorghe, a fost învăţător, iar mama, Tereza, a fost o femeie cu o educaţie deosebită, mamă a cinci copii.

A urmat cursurile Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În 1905 a obţinut diploma de inginer şi timp de câteva luni, înainte de a profesa, a făcut câteva vizite de documentare ştiinţifică la universităţile din Viena, Műnchen şi Gőttingen, a participat şi la câteva cursuri postuniversitare unde a întâlnit multe dintre personalităţile ştiinţifice ale epocii. Printre acestea s-a numărat şi Hermann Minkowski, cel care a adăugat la cele trei dimensiuni ale spaţiului şi dimensiunea timp, rezultând varietatea tetradimensională spaţiu-timp, folosită ulterior de Augustin Maior în studiile sale.

În luna noiembrie 1905 a fost angajat inginer la Staţia Experimentală a Poştelor din Budapesta unde, în 1906, a reuşit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische zeitschrift” şi apoi, în 1914, în lucrarea „The use of High-frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission“ publicată în revista „The Electrician”.

După Primul Război Mondial, Augustin Maior a devenit director general al Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor din Transilvania şi Banat. În iulie 1919 a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj şi apoi director al Institutului de Fizică Teoretică şi Tehnologică al Facultăţii de Ştiinţe, iar în perioada 1929-1946 a fost şi decan al facultăţii.

A fost membru titular al Academiei de Ştiinţe din România începând cu 21 decembrie 1937, iar în anul 2012 Augustin Maior a fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române. Augustin Maior a fondat Şcoala de Fizică Teoretică de la Universitatea din Cluj, menţinând un contact permanent cu marile idei ale timpului şi având contribuţii remarcabile în domeniile aflate în dezvoltare în Europa. În anul 1950, laureatul Premiului Nobel, M. Louis de Broglie, a prezentat lucrarea lui Augustin Maior intitulată „Câmpurile gravitaţionale şi magnetismul”.

În 1908 a participat la Prima Conferinţă Internaţională a Inginerilor din Poştă, Telefonie şi Telegrafie la care a prezentat lucrarea „Telefonia armonică”, în care a prezentat rezultatele experimentale şi teoretice obţinute de el. Dar soluţia tehnică nu a fost brevetată, aşa că prioritatea lui Augustin Maior în acest domeniu a rămas asigurată doar prin dreptul de autor, iar americanul George Owen Squier, în perioada 1910-1911, a făcut şi el mai multe experimente privind telefonia multiplă, brevetând soluţia tehnică.

Augustin Maior a sesizat pericolul de a nu-i fi recunoscută prioritatea în domeniu şi a scris revistei „The Electician” o scrisoare publicată în numărul din 21 aprilie 1911. El preciza:

„Am arătat matematic că se poate realiza telefonia multiplă cu curenţi alternativi de înaltă frecvenţă, astfel încât fiecare curent să transporte o convorbire, am menţionat că am reuşit să transmit simultan cinci mesaje. Am prezentat experimentele mele la prima conferinţă europeană a poştelor şi telegrafului şi am comunicat conferinţei că am reuşit să transmit mesaje pe o linie de 15km”.

Augustin Maior s-a dovedit a fi şi un vizionar. În 1923 el i-a aprobat lui Hermann Oberth să-şi susţină lucrarea de licenţă la Universitatea din Cluj, după ce aceasta fusese respinsă la Universitatea Heidelberg. El şi-a pus semnătura pe diploma celui care, mai târziu, va fi unanim recunoscut drept părintele rachetei interplanetare moderne.

Augustin Maior a murit la Cluj, unde se stabilise, în anul 1963.

Inventie: Avion

Inventie: Avion
Inventator : Traian Vuia (Romania) - wiki
Anul inventiei : 1906


Meritul lui Traian Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a înălţat prin propria forţă. Au fost şi alţii care au zburat înaintea lui Vuia, dar aceştia foloseau pentru decolare diferite artificii, cum ar fi catapultarea sau tracţiunea cu alte vehicule. Este cazul fraţilor Wright, care se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Ei sunt înregistraţi drept primii care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul.

Traian Vuia a venit pe lume în 17 august 1872, în localitatea Surducu Mic, din judeţul Timiş. Astăzi, localitatea îi poartă, în semn de recunoştinţă numele. Surducu Mic face parte din Banat, dar la acea vreme regiunea Banatului se afla sub stăpânire austro-ungară. Din acest motiv, Vuia a fost considerat mult timp ca fiind de origine maghiară sau austriacă. Între 1884-1892 Traian Vuia s-a aflat la Lugoj, unde a urmat studiile liceale. În această perioadă a construit mai multe modele de aparate de zbor de tipul zmeelor. Dupa ce a trecut examenul de bacalaureat, în anul 1892, Traian Vuia a plecat la Budapesta. S-a înscris la Politehnică, dar veniturile pe care le avea nu i-au permis să urmeze decât Facultatea de Drept. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în ştiinte juridice solicitând, în conformitate cu drepturile minime pe care le avea un student român, ca diploma eliberată să fie redactată în limba latină şi nu în limba maghiară.

După absolvirea facultăţii, Vuia trebuia să ia decizia care-l va orienta pe calea destinului. Putea să trăiască decent, profesând avocatura, sau să rişte ca să-şi vadă visul împlinit. A ales să urmeze calea zborului şi a progresului, hotărând să-şi pună în practică ideile la Paris. La plecarea de acasă, i-a spus mamei sale: “Mă duc departe, la Paris, dar lasă, mamă, să nu-ţi pară rău; că am să viu de acolo în zbor sau n-am să mai vin niciodată acasă.” Astfel, în 1902 porneşte către capitala Franţei – considerată la acea vreme si „capitala aeronauticii”. Aici spera să obţină un sprijin material şi o recunoaştere a proiectelor sale de zbor. Ambiţiosul inventator purta cu el proiectul „aeroplanului-automobil”, pe care îl va prezenta, prin comparaţie cu alte aparate de zbor de la acea vreme, în cadrul unei conferinţe ţinută la Aeroclubul Francez. Românul va contacta marile figuri ale aeronauticii din acea perioadă, pentru a-i consulta în legătură cu aparatul său de zbor. Adresându-i-se lui Victor Tatin, acesta i-a atras atenţia că aparatul Vuia are nevoie de un motor uşor, dar foarte puternic. În replică, inventatorul a declarat ferm „Voi face acest aparat!”.

În februarie 1903 prezintă în faţa Academiei de Ştiinţe pariziene „Proiectul aeroplanului-automobil”. Ca orice idee care depăşeşte timpul său, proiectul a fost primit cu scepticism: „Găsirea unei soluţii la problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră”. Totuşi, inginerul român nu se descurajează şi îşi brevetează în acelaşi an apartul de zbor conceput el. De acum, toate eforturile lui Vuia se vor îndrepta către construcţia efectivă a aeroplanului-automobil. Piedicile nu erau puţine, dar cel mai mult îl preocupa tipul de motor cu care să înzestreze aparatul “Vuia I”. Avea nevoie de un motor uşor care să-i asigure propulsia şi sustenaţia. “Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, cauza nu era imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricării de motoare pentru maşina de zbor şi pentru cei ce căutau să o realizeze”, avea să declare inginerul câţiva ani mai târziu. În aceste condiţii, inventatorul s-a văzut nevoit să construiască el însuşi motorul, bazându-se pe cunoştinţele sale de mecanică şi termodinamică. Modificând radical un motor de tip Serpollet, l-a făcut să funcţioneze cu acid carbonic.

“Vuia I” era un aparat de zbor cu aspectul unui liliac, cu aripi repliabile ca o umbrelă. După o serie întreagă de experimente, Traian Vuia avea să facă, la 18 martie 1906, la Montesson, în apropiere de Paris, primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, prin mijloce proprii. Aeroplanul-automobil a rulat 50 de metri pe sol, iar apoi s-a înălţat singur la o înălţime de aproximativ un metru, străbătând în zbor 12 metri. Din păcate, după 12 metri, elicea s-a blocat şi motorul s-a oprit brusc, lovindu-se de un copac. Deşi a durat doar câteva clipe, zborul a reuşit. Românul Traian Vuia pusese piatra de temelie a aeronauticii moderne.

Meritul lui Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a înălţat prin propria forţă. Au fost şi alţii care au zburat înaintea lui Vuia, dar aceştia foloseau pentru decolare diferite artificii, cum ar fi catapultarea sau tracţiunea cu alte vehicule. Este cazul fraţilor Wright, care se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Ei sunt înregistraţi drept primii care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul. Din acest moment, Traian Vuia va face o serie de observaţii legate de comportarea “aeroplanului-automobil” în zbor. Pentru asigurarea stabilităţii în aer avea nevoie de o propulsare mai puternica. Cu un motor de tip Antoinette şi cu o serie de modificări, aparatul “Vuia 1” s-a transformat în “Vuia 2”, brevetat în 1907, în Belgia. Acest aparat avea performanţe mult sporite, astfel că, în 1907, el avea să zboare pe o distanţă de 70 de metri, la o înălţime variabilă.

În capitala Franţei, Traian Vuia a încercat permanent să influenţeze destinul românilor din Transilvania, ducând o adevărată campanie pentru unificarea cu România. Astfel, împreună cu alţi fruntaşi români aflaţi la Paris, a pus, la 30 aprilie 1918, bazele Comitetului Naţional al Româmilor din Transilvania. Noua societate, avea drept organ de presă revista „La Transylvanie”, unde Vuia va publica numeroase articole prin care să susţină cauza celor de acasă. De asemeni, Vuia a fost consilier în cadrul delegaţiei române de la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920) unde, prin relaţiile care le cultivase, şi-a adus o importantă contribuţie la unficarea românilor. Cu această ocazie a publicat lucrarea „Le Banat” spre a face cunoscute realităţile conaţionalilor de aici. În aceeaşi perioadă, a publicat sub pseudonim o colecţie de articole apărute în Austro-Ungaria, în care erau calomniate celelalte puteri participante la Conferinţa de pace, Rusia, Franţa şi Marea Britanie. Tot în acest context, din proprie iniţiativă sau în urma unor sfaturi primite din ţară, a intrat în francmasonerie, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod, se pare, pentru a combate elementul maghiar pătruns în forţă în această organizaţie, şi care acţiona pe toate căile pentru a împiedica unirea teritoriilor româneşti din fostul Imperiu cu România.

Mereu activ, nu numai în cercetarea aviatică, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, inginerul român a creat în 1943 „Frontul Naţional al Românilor din Franţa”. Această organizaţie a acţionat în legătură cu rezistenţa franceză, care lupta împotriva ocupaţiei germane.

Traian Vuia şi-a extins permanent cercetările de navigaţie aeriană. Astfel, el a fost preocupat de zborul vertical şi de menţinerea aparatului la punct fix în zbor. Numeroasele experimente întreprinse se vor concretiza în brevetul „Perfecţionări la mijloacele de propulsie, de tracţiune şi de sustenaţie”, cu aplicabilitate la nave, elicoptere sau roţile cu palete ale turbinelor. Între 1918-1925 a coceput şi realizat două elicoptere, pe care intenţiona să le treacă în producţia de serie în România. În 1923 ţine o conferinţă pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigaţie Aeriană la care a anunţat că noua masina de zbor era deja construită, dar trebuie perfecţionat. Românul a intuit corect utilitatea acestui aparat pentru zborul comercial sau transportul de pasageri pe distanţe scurte. Propunerile lui veneau în perioada în care dirijabilul şi aeroplanele puteau transporta doar mase relativ mici. M. Yvonneau, cu care a lucrat în acea perioadă, avea să dezvăluie abia în 1957, cu ocazia Expoziţiei Traian Vuia de la Bucureşti, care erau ideile ce îl stăpâneau pe inventatorul român.„Vuia proiectase pe vremea acea un aparat cu patru rotoare, în tandem, înzestrat cu o cabină pentru 100 de pasgeri. Din nefericire, ideea a rămas în suspensie”, a spus Yvonneau la manifestarea amintită.

Vuia nu era interesat numai de aerodinamică, ci şi de ameliorarea motoarelor. În plus, în 1925, a realizat un generator de abur original, cu circulaţie forţată unică, cu presiune si temperatură înaltă şi cu randament termic ridicat. Savantul nu a fost ferit de problemele cu care se confruntă un vizionar. În 1923 intenţiona să treacă la producţia de serie a aparatelor sale de zbor şi a unor elicoptere, la uzinele Reşiţa. Inventatorul i-a dat unui prieten următorul mesaj pe care să-l ducă în ţară: “Povesteşte prietenilor de acasă tot ce ai văzut aici. Am dovedit că se poate zbura cu un aparat ‘mai greu decât aerul’. (…) Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentărilor va creşte rapid, specialiştii vor realiza motoare speciale, aviaţia va avea o industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii, tot mai mulţi. Aşa se realizează progresul…” Din nefericire, el nu a primit sprijinul pe care l-a solicitat şi a fost nevoit să-şi amâne revenirea în România.

În vremea Primului Război Mondial, Traian Vuia a lucrat pentru Ministerul francez al Apărării. Împreună cu binecunoscutul Victor Tatin, a construit o torpilă folosită cu succes de marina militară. Un alt episod care l-a afectat pe Vuia s-a produs în 1937, când a fost invitat să ţină un discurs, cu prilejul Expoziţiei Internaţionale de Aeronautică din capitala franceză. Deoarece Dimitrie Gusti, directorul pavilionului românesc s-a îmbolnăvit, iar noul director nu a manifestat interes pentru acţiune, Vuia nu şi-a mai putut ţine cuvântarea pregătită. Dezamăgit de modul cum a fost tratat, îi dă unui cunsocut un bilet pe care ereu scrise versuri ale lui Alfred de Vigny, din „La mort du loup”:

Energic du-ţi întruna povara vieţii-n spate
Pe drumul unde soarta te cheamă adeseori
Apoi ca mine rabdă şi fără-o vorbă mori

În 1950, Vuia revine în ţară, grav bolnav. Se stinge din viaţă la Bucureşti, în acelaşi an, la 3 septembrie, scurt timp după repatriere. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Inventie : Laserul cu gaze

Inventie : Laserul cu gaze

Anul inventiei : 1961

Inventator : Ion Agârbiceanu (Romania) - wiki

Primul laser cu gaze din România a fost realizat de Ion I. Agârbiceanu, fiul prozatorului, scriitorului şi preotului Ion Agârbiceanu. S-a născut în comuna Bucium din judeţul Alba acolo unde tatăl său a fost preot şi unde s-a inspirat şi a scris nuvela Fefeleaga

Ion I. Agârbiceanu s-a născut în ianuarie 1907 la Bucium, în Munţii Apuseni. Tânărul Agârbiceanu s-a dovedit a fi un copil supradotat intelectual, motiv pentru care a fost înscris la şcoală de la vîrsta de numai 5 ani.

A urmat cursurile Liceului “George Bariţiu” din Cluj, absolvite în 1925, ale Institutului Electrotehnic din Bucureşti, absolvite în 1929, şi ale Facultăţii de Ştiinţe din Paris. În 1934, el şi-a impresionat profesorii cu lucrarea de doctorat, facută sub conducerea profesorului A. Cotton, despre spectroscopie, cu titlul: „Recherche sur le spectre de fluorescence et d’absorption des vapeurs de Iodine”. Teza a devenit o lucrare de referinţă în domeniu.

În 1948, Ion a fost numit profesor la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, iar din 1951 a început să predea la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti. În anul 1956, prof. dr. Ion I. Agarbiceanu a organizat, la Institutul de Fizica Atomică din Bucureşti, laboratorul de ”Metode Optice în Fizica Nucleara”, în cadrul caruia s-au realizat numeroase cercetări privind structurile atomice hiperfine şi izotopice, rezonanţă magnetooptică şi paturile subţiri dielectrice.

La un an de la inventarea primului laser din lume – de către profesorul american Theodore Maiman – Ion I. Agârbiceanu avea să intre în istoria fizicii cu o descoperire originală. În 1961, omul de ştiinţă a realizat, cu ajutorul unei echipe de excepţie, primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie, după o concepţie proprie. Prin focalizarea fasciculului luminos monocromatic, a reuşit să obţină densităţi mari de radiaţii pe suprafeţe mici, cu aplicaţii în diverse domenii. Laserul inventat de cercetătorul român a fost bre­vetat şi apreciat de către fizicieni din întreaga lume. România a fost a patra ţară din lume în care s-a realizat, la vremea respectivă, un laser.

Savantul a fost ales în 1963 membru corespondent al Academiei Române şi a fost reprezentantul României în prestigioase organizaţii ştiinţifice internaţionale ca „International Union of Pure and Applied Physics” şi „European Group for Atomic Spectroscopy”, fiind şi membru al Grupului Permanent de lucru pentru Fizica Spaţială de la Moscova.

Iată ce spunea un fost student despre profesorul Agârbiceanu: ”Un om de o eleganţă desăvârşită că gestică şi îmbrăcăminte. Purta de obicei haine maro, în carouri. Dacă întrebai pe cineva care nu îl cunoştea ce crede că este această persoană, cu siguranţă îţi spunea că trebuie să fie un savant. În amfiteatrul în care preda, locurile din faţă se ocupau încă din pauză precedentă. Eu eram student la mecanică dar veneau studenţi şi de la electronică, de la cibernetică. Cursul era demonstrat la tablă cu o viteză de expunere aleasă în aşa fel încât studenţii să-şi poată notă. De multe ori, la o demonstraţie, la un enunţ se oprea, se gândea puţin şi spunea: «dar profesorul X are o altă părere despre asta şi tind să-i dau dreptate». După fiecare curs ne dădea mai multe variante de probleme pe care cred că le compunea atunci. Vizita des Anglia şi SUA, iar gurile rele spuneau că se duce să-i înveţe pe cei de acolo fizica modernă. În timpul cursului punea întrebări nominale, prin sondaj, să vadă dacă s-a înţeles. Era o plăcere mai mare decât o plimbare la şosea cu prietenă când îţi spunea: «bine tinere, văd că judeci, deşi te-ai încurcat, dar principalul este că judeci»”.

În perioada 1955-1971, Ion I. Agârbiceanu a condus catedra de Fizică I la Institutul Politehnic din Bucureşti. Savantul a decedat în anul 1971 la Cluj-Napoca

Inventie : Stetoscopul

Inventie : Stetoscopul
Anul inventiei : 1816
Inventator : René Laennec (Franta)

René Laennec, născut în 1781,a fost un doctor și inventator francez. Lui i se datorează invenția stetoscopului,instrument care a avut o contribuție importantă în medicina modernă. Laennec este cunoscut și ca părintele auscultației clinice.

René Laennec și-a început studiile în medicină la universitatea din Nantes,apoi a început să practice profesia la spitalul Hotel-Dieu din Nantes. A plecat apoi la Paris,unde a lucrat alături de chirurgul Guillaume Dupuytren. În curând,Laennec a devenit cel mai bun medic internist din Franța.

Cu toate acestea,doctorul era un bărbat timid și cea mai importantă invenție a sa se datorează chiar acestei timidități. La începutul secolului al XIX-lea,doctorii ascultau bătăile inimii plasându-și o ureche direct pe pieptul pacientului. Se pare că la un examen clinic,când trebuia să consulte o tânără femeie ce se plângea de probleme cu inima,doctorului Laennec i s-a părut complet deplasat să-și apropie urechea de pieptul pacientei. Prin urmare,a folosit o hârtie făcută sul,sub formă de tub,și a descoperit că acest instrument rudimentar îi permite să audă bătăile inimii mult mai clar.

Laennec a perfecționat instrumentul și a creat un tub de lemn de 3.5 cm diametru și 25 cm lungime. Acest prim stetoscop a fost realizat în anul 1816. Invenția sa a fost rapid adoptată de doctorii din Franța și Europa,iar Laennec a continuat să experimenteze cu diverse materiale și modele pentru a-și desăvârși invenția.

Din nefericire,doctorul Laennec a murit la vârsta de 45 de ani,în 1826,din cauza tuberculozei. Știa cât de valoroasă fusese descoperirea sa,despre care a spus că este „cea mai importantă moștenire a vieții mele.”

Inventie : Liftul

Inventie : Liftul
Anul inventiei : antichitate, sec.XVIII,sec.XIX
Inventatori : multipli, Ivan Petrovici Kulibin (Rusia), Elisha Graves Otis (SUA)


Istoria liftului

Primele mențiuni despre existența unor mașinării care aminteau de lift (sau mai degrabă de principiile de funcționare ale acestuia) se găsesc încă din antichitate. La construirea Marilor Piramide egiptene se folosea un sistem primitiv de ridicare a blocurilor de piatră,care cântăreau zeci de tone. La fel se întâmpla și la templele din Mesopotamia,din Persia sau China. La construcția templului Dianei din Efes (sec. VII î.H.),se folosea o rampă,pentru a se putea ridica coloanele care susțineau acoperișul.

De la Arhimede la Kulibin

Arhimede descrie în lucrările sale o instalație foarte asemănătoare cu liftul modern,care folosea un sistem de scripeți și ancore,avea un sistem de blocare și era folosit pentru ridicare materialelor ușoare. De asemenea arhitectul roman Vitruvius face referiri la un astfel de sistem în proiectele sale.

În Evul Mediu diferite surse menționează existența „liftului” sub forma unor cabine din lemn,care era folosit pentru a ridica persoane sau obiecte la diferite înălțimi,cu ajutorul animalelor sau oamenilor. În secolele XVII-XVIII,astfel de mașinării erau folosite în cas telele din Franța și Anglia (Ludovic al XV-lea avea un lift care făcea legătura între camera lui și cea a amantei – Doamna de Chateaurox,de la Versailles).

Perfecționarea liftului a fost posibilă mai ales în urma realizării unor descoperiri,prin care forța fizică brută,să poată fi înlocuită cu cea mecanică. Astfel,în 1690,Denis Papin (inventatorul „oalei-minune”) a avut ideea folosirii aburului pentru scoaterea apei din mine. Englezul Thomas Savery a dezvoltat principiul și a inventat o pompă cu care se putea scoate apa din minele inundate. Alte invenții – dintre care se remarcă cele ale lui James Watt (motorul cu abur) sau Hans Oersted (electromagnetismul) au jucat un rol important în dezvoltarea ideii.

În anul 1793,inginerul rus Ivan Kulibin a realizat un lift care folosea un mecanism de ridicare ce folosea sistemul „șu rubului” (sau „cricului”),la Palatul de Iarnă de la Sankt Peterburg. În anul 1816,un lift a fost instalat în palatul de la Arhanghelkoe (în apropiere de Moscova). Abia în 1823,o „cameră ascendentă” a fost realizată și pusă în funcțiune la Londra. Cu această ocazie,cei doi „temerari” care au cons truit-o,Burton și Hormer,au ridicat „camera” în care se aflau 20 de persoane,până la înălțimea de 37 de metri. La acestea însă forța fizică juca încă un rol important.

De la hidraulic la electric

Numărul lifturilor care funcțio nau pe principiul hidraulic s-a înmulțit treptat,în condițiile în care performanțele tehnice și de siguranță au fost în permanență îmbunătățite. A fost dezvoltat sistemul de ridicare – coborâre,bazat pe principiul contragreutăților (folosind cabluri și scripeți),un rol important în dezvoltarea acestuia avându-l Henry Waterman,din New York (pe la 1850). Puțin mai târziu,un alt american,Elisha Otis,a realizat un sistem care să prevină prăbușirea liftului în cazul în care cablul se rupea. Viabilitatea invenției sale a demonstrat-o la expoziția de la Crystal Palace,din 1854. Trei ani mai târziu,primul lift care folosea principiul lui Otis era instalat într-o clădire de pe bulevardul Broadway,din New York. Pe la 1860 a fost instalat primul lift la un hotel – Grosvenor Hotel din Londra. În anul 1874,J.W. Meaker a patentat invenția care permitea ușilor liftului să se deschidă și să se închidă în siguranță. Primul lift acționat electric a fost realizat de Werner von Siemens în anul 1880. Turnul Effel dispunea de nu mai puțin de 5 lifturi,după cum au putut vedea participanții la Expoziția Universală de la Paris,din 1889,când a fost inaugurată faimoasa construcție.

În anul 1929,tot la New York,a fost patentat și primul lift cu pornire și oprire automată. Tot în anii 20 a fost inventată și scara rulantă,de către Clarence Conrad Crispen. Oricum,foarte recent,istoricul David Starkey,a atribuit întâietatea invenției…lui Henric al VIII-lea,regele Angliei. Cercetând un inventar al bunurilor acestuia,Starkey a descoperit un astfel de sistem,acționat de servitorii de la Palatul Whitehall din Londra,cu ajutorul căruia suveranul care era rănit,era transportat pe scări.

Ivan Petrovici Kulibin (1735 – 1818)s-a născut la Nijni Novgorod,în familia unui negustor. De mic a fost atras de mecanică,dovedind un mare interes pentru ceasuri. A fost numit de Ecaterina a II-a în fruntea Secțiunii Mecanice a Academiei de Științe din Sankt Petersburg,după ce i-a dăruit acesteia un superb ceas,sub forma unui ou. Printre invențiile lui Kulibin s-a numărat și o mașinărie asemănătoare cu cartul de curse de astăzi,dar care era acționat cu ajutorul pedalelor. De asemenea a realizat un telegraf optic,cu ajutorul căruia se puteau transmite semnale luminoase la mare distanță. A făcut mai multe proiecte ale unor poduri peste Neva,planuri pentru motoare cu aburi pentru cargouri,instrumente optice sau lifturi.

Elisha Graves Otis(1811 – 1861) s-a născut la Halifax,Vermont (SUA). S-a mutat de tânăr la New York,unde a lucrat ca vizitiu. După o vreme a achiziționat o moară de apă,care însă nu a dat randament și pe care a schimbat-o cu un gater. A început să facă trăsuri,dar nici această afacere nu a avut succes. S-a mutat la Albany unde s-a angajat la o fabrică de saltele pentru pat. Pentru că a descoperit o metodă prin care procesul tehnologic a fost mult îmbunătățit,a fost recompensat de patron cu o sumă frumoasă,a renunțat la slujbă și s-a aplecat asupra pasiunii sale – mecanica. Ajutat de fiii săi a dezvoltat un sistem de frânare a trenurilor,pe care apoi l-a folosit cu succes și la lifturi. A demonstrat eficacitatea acestuia la Expoziția Internațională de la New York – Crystal Palace. În timp ce el stătea pe platforma liftului,cablul care îl susținea a fost tăiat cu toporul. Liftul a alunecat câțiva centimetri,după care s-a oprit. După demonstrație,sistemul lui Otis a devenit în scurt timp indispensabil pentru buna funcționare a lifturilor.

Inventie : Automatonul

Inventie : Automatonul
Anul inventiei : Antichitate
Inventatori : multipli


Pe când noțiunea de robot încă nu se inventase,existau niște mecanisme complexe care produceau multă uimire celor care îi urmăreau. Automatonii,căci despre ei este vorba,sunt mecanisme complexe,care reproduc fie oameni,fie animale și care se mișcă activate de mecanisme ascunse de tipul celor de ceasornic. Mașinăriile ce pot fi considerate precursoarele roboților de astăzi,au cunoscut perioada lor de glorie în secolul XVIII,dar există mărturii că ar fi fost construite încă din Antichitate,conform unui material publicat recent de site-ul The Conversation.

Deși parcă arată ca niște jucării pentru copii,automatonii reprezentau cele mai complexe mașinării construite de cele mai sclipitoare minți inginerești din epoca Iluminismului. Obiecte foarte scumpe și făceau parte din colecțiile capetelor încoronate ale vremii. Regina Marie Antoinette  deținea automatonul "La Joueuse de Tympanon",o tânără femeie așezată pe un scaun care cânta la un instrument cu coarde denumit dulcimer,asemănător țambalului.

Atunci când resortul automatonului este întors,femeia începe să lovească coardele instrumentului muzical. Sub fusta femeii se află ascuns un cilindru rotativ care îi imprimă mișcările. Automatonul poate interpreta 8 melodii diferite.

Se pare că primii automatoni ar fi fost construiți în Antichitate. Însemnări din secolul III î.Hr indică faptul că în China erau construite păsări mecanice și oameni mecanici în mărime naturală. Pentru lumea europeană sunt mărturii legate de învățatul grec Archytus care ar fi construit un porumbel artificial ce putea zbura aproximativ 200 de metri. Relatări despre automatonii apar și mai târziu-Leonardo da Vinci a lucrat la realizarea unui "cavaler mecanic". Aceste dispozitive au cunoscut gloria în timpul Secolului Luminilor. Sunt tot felul de automatoni care fie beau o ceașcă de ceai,fie învârt o umbrelă,cântă la un instrument,realizează un truc magic,vorbesc între ei sau joacă diverse jocuri. Mișcările lor imită cât se poate de mult pe cele ale ființelor vii.

Unii automatoni sunt mai ciudați precum rața mecanică concepută de inventatorul francez Jacques de Vaucanson,care pe lângă faptul că se mișcă și măcăne,poate chiar și să digere hrană.

Un automaton ultra cunoscut în istorie este "Turcul mecanic",care juca șah. Turcul muta piesele pe tablă și,spre uimirea generală în epocă,chiar juca împotriva oamenilor. Turcul mecanic era un jucător de șah atât de bun încât a învins personalități ale epocii ca Napoleon Bonaparte,Benjamin Franklin sau Ecaterina cea Mare.Ulterior însă frauda a fost descoperită:turcul era controlat de un maestru de șah ascuns în interiorul dispozitivului.

Pentru unii,aceste mașinării complexe au reprezentat formele manifeste ale unor concepte filosofice. Spre exemplu,conceptul de "Univers ceasornic" propus de Sir Isaac Newton,care susținea că întreaga natură,cosmosul,funcționează ca un uriaș și complex ceas mecanic.